Întîmplarea a făcut să asist cu cîţiva ani în urmă la o oră de religie, la una din primele clase de liceu, a IX-a sau a X-a. A început cu „Tatăl nostru“. În picioare, elevii şi profesorul recitau rugăciunea, pe fundalul comenzilor, al loviturilor de minge şi al veseliei din curtea interioară, unde se desfăşura ora de educaţie fizică. La „Dă-ne nouă, astăzi, pîinea noastră cea de toate zilele“, cred, uşa s-a deschis cu zgomot şi au intrat cîţiva întîrziaţi, cu braţele încărcate de Coca-Cola şi de chips-uri, cu feţe vag vinovate, umflate de rîsul înăbuşit cu greutate. S-au îndreptat în grabă spre băncile lor, condimentînd muzica monotonă a rugăciunii cu aceea dizarmonică a ambalajelor lucioase, a lichidului agitat din cutii, a paşilor repezi sau a unui scaun manevrat mai brutal decît era cazul.

Privită cu îngăduinţă creştină, întîmplarea ar putea să ne amuze. Grădina Domnului e mare şi-n ea încap şi stridenţele benigne, dacă nu se clinteşte nimic din credinţa şi din nădejdea noastră. Dar ce faci cînd ajungi la diferenţa fundamentală de atitudine şi de discurs? Într-o şcoală laică, elevul află, de la diverse discipline de studiu, că s-ar putea ca Dumnezeu să existe sau să nu existe, că pentru alţii poartă alt nume decît pentru noi, că unii vorbesc despre un construct cultural, dar pînă la urmă, oricum o fi, este vorba de o experienţă majoră, a fiecăruia dintre noi şi merită toată atenţia. Învaţă mai ales că are datoria şi libertatea să gîndească pe cont propriu şi să aleagă singur. Discursul laic, se ştie, este prin excelenţă interogativ; lucrează insistent cu ipoteze, cu argumente, cu dovezi cît de cît palpabile şi cu exerciţii la trapezul fără plasă de siguranţă al logicii. Am dobîndit fără să-mi dau seama, de-a lungul anilor, un fel de tic. Cînd un elev afirmă că nu ştiu ce imagine literară are cutare semnificaţie, îi spun că este preferabilă structura dubitativă a enunţului: ar putea să aibă. În schimb, toate manualele de religie îi spun categoric că Dumnezeu există. E nevoie de mai mult har al comunicării şi de mai multă cultură cînd îi vorbeşti unui tînăr despre Dumnezeu, decît atunci cînd îi explici teorema lui Pitagora. Ca să nu pui umărul la cacofonia obştească, la capătul căreia, în cel mai bun caz, se alege cu un scepticism iremediabil. „Înainte de toate celelalte, dascălul adevărat trebuie să aibă dragoste“, citează un manual din Sfîntul Ioan Gură de Aur. Şi-apoi explică semnificaţia fragmentului (nu una posibilă, ci unica): „învăţătorii şi profesorii sînt ca nişte făclii pe care Dumnezeu le-a lăsat ca să lumineze tinerilor calea către viaţa veşnică“. Să-mi îngăduie cinstiţii autori, pe care nu-i mai numesc, să nu-mi asum o asemenea misiune; mărturisesc că nu mă simt pregătită pentru aşa ceva. În plus, traseul meu profesional n-a inclus niciodată verificarea unei asemenea competenţe.

Cred că marea problemă nu e atît obligativitatea studierii religiei într-o şcoală, repet, laică, ci tipul de discurs practicat astăzi, la noi: dogmatic, primitiv, fără nuanţe, de o emfază uneori ridicolă. O disciplină orientată către naraţiunile exemplare ale creştinismului şi către morală ar fi binevenită. Poate şi bine primită, în măsura în care cultura fundamentelor mai înseamnă ceva în şcoală. Tendinţa vizibilă este, se pare, alta. Şcoala vinde de cîţiva ani iluzia comunicării facile, lipsite de conţinut. Am asistat, tot cu cîţiva ani în urmă, la o lecţie de literatură. Se discuta Pădurea spînzuraţilor. Profesorul a desenat un fel de peşte pe tablă şi i-a rugat pe elevi să aşeze personajele de la coadă spre cap, în funcţie de rolul lor mai mare sau mai mic în drama lui Bologa. Cum IQ-ul clasei era foarte ridicat, aceştia au reuşit să le pună cum trebuie, fără nici un ajutor, astfel încît pe capul peştelui trona la sfîrşit însuşi eroul. Cu alte cuvinte, înţeleseseră fără nici o complicaţie de istorie şi teorie literară esenţa morală a romanului (ce-şi face omul cu mîna lui... ca să nu invoc altă înţelepciune populară mai direct legată de peşte). Altceva nu s-a mai discutat. Nici măcar ordinea aranjării personajelor pe spinarea fiinţei desenate pe tablă. N-a mai fost timp, întrucît şi-au exprimat opinia cam toţi elevii (o clasă are, în medie, 30 de elevi). Comunicarea a atins punctul ei maxim. Au reuşit toţi să spună cîte ceva despre romanul lui Rebreanu. Mai contează ce au spus? Pe cine ar fi interesat, ca introducere, o sinteză a receptării literare, adecvată vîrstei ascultătorilor? În plus, era nevoie şi de un profesor în stare s-o facă, dar asta e altă poveste din acelaşi serial, însă, al ratării reformei în educaţie (care continuă).

E nevoie de substanţă culturală bine digerată ca să poţi preda religia unor elevi din era Televiziunii şi a Internetului (marea cultură ajunge adesea la ei în forma divertismentului: desene animate, benzi desenate sau Mel Gibson!). Este nevoie, de asemenea, de un discurs deschis către dialog şi atent la polifonia ansamblului. Altfel, ceea ce în alt context şi cu alte instrumente ar putea căpăta consistenţa unei experienţe cruciale, în zgomotul şi în colbul şcolii va aluneca, adesea, în derizoriu şi în inadecvare.

Dumitriţa Stoica este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti.

Foto: V. Dorolţi