Pe 29 octombrie 2010, noaptea tîrziu, am creat pe Facebook un album foto pe care l-am numit „Moartea“. Am postat atunci o caricatură de Ion Barbu, un desen în cretă de Dan Perjovschi şi o sculptură de David Shrigley. După nici un an, albumul conţinea 202 imagini, sute de comentarii şi de like-uri. Foarte mulţi mi-au trimis link-uri, fotografii, idei de continuare a poveştii şi chiar propuneri de a tipări albumul. Cînd sînt offline, în oraş, pe la vreun party, mi se întîmplă deseori să fiu abordat în legătură cu „Moartea de pe Facebook“.

Iniţial voiam doar să văd dacă oamenii ar da like morţii. Facebook este de cîţiva ani cel mai extins domeniu virtual dedicat relaţionării sociale.

Infrastructura lui se bazează pe „like“, pe „plăcere“ şi „interes“. E un mediu deseori superficial, comod, hedonist, în care voyeurism-ul meu îşi găseşte satisfacţia în exhibiţionismul tău şi vanitatea ta se întîlneşte cu a mea. Facebook interzice imaginile explicit sexuale, dar nu şi pe cele explicit morbide. Eram curios ce-o să se-ntîmple.

Istoria relaţiei mele cu moartea e însă ceva mai veche. Am început să mă gîndesc serios la moarte abia cînd am ajuns nemuritor. Eram convins că fac parte din prima generaţie de oameni care nu vor mai muri de bătrîneţe sau de boală. Dacă aveam să mor, asta s-ar fi întîmplat doar printr-un accident sau din propria-mi voinţă. Îmi bazam certitudinea pe ideea unei singularităţi tehnologice care s-ar produce în cursul vieţii mele, în jurul anului 2050. Dezvoltarea exponenţială a puterii de calcul, combinată cu progresul nanotehnologiilor şi al cunoştinţelor noastre medicale, ar face ca ţesuturile bolnave să fie reparate de roboţi microscopici funcţionînd ca nişte mici chirurgi sau ingineri ai trupurilor noastre. Aşa suna unul dintre scenariile optimiste. Alte variante vizau transferul conştiinţei într-o lume virtuală, cam ca la William Gibson, sau posibila cyborgizare a carcasei umane pe măsură ce originalul îşi va fi pierdut din vitalitate. Tradusă în limbajul credinţei, dezvoltarea Internetului îmi părea o metaforă excelentă pentru cea de-a doua venire a lui Iisus. Promitea împlinirea ubicuităţii, a împărtăşaniei generalizate, a posibilităţii unei tinereţi fără bătrîneţe.

Nu ştiam pe atunci de vecinul meu din Odessa, Nikolai Fiodorov (1829-1903) – gînditor ortodox, bun prieten cu Dostoievski şi Tolstoi, fondator al unei filozofii imortaliste ce pune accentul pe „proiectul comun“ al omenirii de a depăşi moartea prin mijloace ştiinţifice. Sigur, el mergea chiar mai departe – în viziunea lui, vom învinge cu adevărat moartea abia cînd ne vom învia toţi strămoşii, pînă la Adam şi Eva. Îi citisem şi ascultasem, în schimb, pe Vernor Vinge, Ray Kurzweil, Aubrey de Grey sau David Chalmers – care, la mai bine de un secol după Fiodorov, discutau despre emergenţa unei superinteligenţe ca despre un eveniment tehnologic foarte probabil care va modifica viaţa (şi moartea) speciei umane.

Entuziasmul meu iniţial s-a diminuat după cîteva luni în care nu prea m-am dezlipit de calculator, încercînd să-i conving pe cei din jur să prindă singularitatea. Dintr-odată, am început să mă simt uşor penibil. M-am văzut predicînd despre farmacopeia prelungirii vieţii, despre direcţionarea pozitivă a inteligenţei artificiale, despre conştientizarea unei oportunităţi epocale – şi mi-am zis că e momentul să mă opresc. Deveneam un sectant al nemuririi. Nu cumva rolul morţii e parte din motorul vieţii? Nu cumva cele două sînt atît de strîns legate, încît una nu poate exista fără cealaltă?

În trecut, măştile mortuare erau un lucru la ordinea zilei, folosite ca reamintiri ale celui decedat. În secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea fotografiei, oamenii îşi făceau poze cu morţii. După Primul Război Mondial, reprezentările morţii au început să fie ascunse sub covor în societăţile occidentale. Moartea s-a mutat din centrul vieţii, din sînul familiei, în spaţii special amenajate de Biserică, industria funerară şi profesiunea medicală. Treptat, moartea a ajuns să fie un tabu mai puternic decît sexul. Poate că unul dintre motivele trecerii ei sub tăcere a fost combaterea deziluziei. Biserica propovăduieşte o altă lume, un loc în care sufletul nostru îşi găseşte odihna, fericirea, răsplata sau, în cazul celor păcătoşi, agonia, disperarea, veşnicul supliciu. Ştiinţa ne anunţă, în schimb, că „Dincolo“ nu e nimic. Dacă avem într-adevăr o existenţă spirituală distinctă de trup, ea se stinge odată cu fiinţa noastră biologică, precum flacăra unei lumînări cînd bate vîntul sau cînd s-a topit de tot ceara. Singularitatea ar putea fi răspunsul ştiinţei la Viaţa de Apoi pe care o propune religia. Şi, pentru mulţi, chiar asta reprezintă: o nouă speranţă, o altă lumină la capătul tunelului. Dar viziunile religioase au fost dezvoltate într-o paradigmă preştiinţifică, în care moartea trupului nu afectează viaţa sufletului. Spre deosebire de ele, prognozele ştiinţifice se bazează pe fapte empirice şi argumentează în favoarea prelungirii exponenţiale a vieţii cu mijloace tehnologice. Ele nu promit depăşirea morţii.

Găsesc că Viaţa de Apoi e un fel de Moş Crăciun pentru adulţi. Precum copiii, toţi bănuim că nu-i decît o păcăleală, dar ne prefacem, cît de mult putem, că e pe bune. În plus, mai sînt şi cadourile – sau nuiaua. Raiul sau Iadul. Plăcerile şi durerile. Iar dacă stai să te gîndeşti un pic şi treci de stadiul cîinelui pavlovian, apare o altă mare întrebare: „Ce sens au toate dacă pînă şi Universul moare în final?“. Ei bine, n-au. Cel puţin nu unul prestabilit. Dacă e să existe vreun sens, acesta e construit din mers; o construcţie personală, intimă şi de multe ori absurdă. Personală – chiar dacă într-un context social; intimă – chiar dacă îi implică şi pe cei străini; absurdă – chiar dacă ne place să ne amăgim. Cît despre moartea pe Facebook, ea prosperă cu fiecare like.

Cristian Neagoe este masterand în Etică aplicată la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti.

Foto: L. Vasiliu