Într-o seară, pe cînd îmi aşteptam o amică, la o terasă bucureşteană, m-am trezit trăgînd cu urechea la conversaţia aprinsă dintre trei domnişoare, aflate la masa alăturată. Indiscreţia mea a fost inevitabilă, cauzată fiind de tonul ridicat al celor trei. Era ca şi cum, la un joc de cărţi, unul dintre parteneri îşi ţine cărţile prea la vedere. Nu te poţi abţine.
„Mă simt kind of naşpa” – a spus una dintre ele, subjugîndu-mi imediat atenţia. „Dar, why?” o întreabă prietena de lîngă ea.
Aflu, ciuntit, comutînd, cu viteză, din engleză în română, că domnişoara suferise o dureroasă rinoplastie, că a stat nu ştiu cîte "weeks" cu bandaje pe nas, timp în care "her social life a murit totally", iar rezultatul noului "nose" nu a mulţumit-o deloc. Dacă tot i l-a "broke", se lamenta ea, de ce nu i l-a şi scurtat? Cele două prietene înjură, empatic, bineînţeles, în engleză, folosind foarte mult cuvîntul "fuck". E mai finuţ să înjuri în altă limbă.
Sînt tinere, au pînă în 30 de ani, sînt îmbrăcate după ultima modă a străzii, coafate şi îngrijite, fumează şi beau bere. Vorbesc dezinvolt, în acea corcitură de limbaj care pare să subjuge din ce în ce mai mult vocabularul de bază al tinerilor. Pare că ajung, uneori, în conversaţie, chiar să se chinuiască să-şi aducă aminte echivalentul din engleză în română al unui cuvînt. De multe ori renunţă şi folosesc limba mai la îndemînă. Adică engleza. Şi nu pare a fi, deloc, o fiţă. Cele trei sînt, ca mulţi alţii pe care i-am întîlnit, cît se poate de autentice în romengleza pe care o vorbesc. Una dintre explicaţiile date de specialişti este că, trăind într-un mediu corporatist, cei care au de-a face zi de zi cu limba engleză, ajung să nu-şi mai dea seama de îmbinările dintre cele două limbi.
Dar englezismele atacă pe oricine, depăşind de mult apanajul limbajului corporatist.
Vocabularul de bază ne-a fost inoculat cu englezisme, cuvinte pe care am ajuns să le folosim, aproape automat, fără să ne dăm seama. De la "ok" la "fuck", mulţi dintre cei care sîntem contra englezismelor, folosim, aproape fără să ne dăm seama, de cel puţin o dată pe zi, cîte un englezism. În spaţiul publicitar, reclamele folosesc din ce în ce mai mult, nu doar cuvinte din engleză, dar şi transformări lexicale ale cuvintelor româneşti ("hai să cremuvurştim" sau "tripează-ţi vara").
Este, într-o oarecare măsură, o reluare a fenomenului franţuzismelor de pe vremuri, dar englezismele nu mai sînt de mult o fiţă, tinerii devenind dependenţi, în viteza traiului şi de viteza limbajului.
Englezismele nu sînt, însă, un fenomen pur românesc.
În Franţa, în 1994, Jacques Toubon, fost Ministru al Culturii, emitea Legea Toubon, menită să coserve limba franceză, prin excluderea englezismelor din limbajul public. Ironia face ca această lege să fie cunoscută şi ca Legea AllGood (un joc de cuvinte prin care chiar numele iniţiatorului legii, Toubon - "tout bon"- a fost tradus în enlgeză prin "all good").
În Germania, Asociaţia pentru Limba Germană (VDS) – un grup care militează pentru protejarea şi promovarea limbii germane, acordă, anual, un premiu negativ celor care legitimizează englezismele – unul dintre cîştigătorii acestui premiu a fost chiar dicţionarul DUDEN, cel mai respectat dicţionar de limbă germană, ca autoritate în domeniu. Premiul a fost acordat pentru introducerea unui exces de cuvinte englezeşti, printre care alternativa “soccer” pentru “Fussball”, sau cuvinte precum “shitstorm”, “flashmob”, sau “social media”. Pe locul doi s-a situat fostul minsitru de interne, Wolfgang Schauble, care, potrivit VDS ţine să vorbească în engleză la întîlniri internaţionale, deşi are translator, “subminînd, astfel, impunerea limbii germane ca limbă de importanţă maximă vorbită în cadrul Uniunii Europene”.
Lupta pentru conservarea limbii naţionale va capătă mereu conotaţii naţionaliste. Este însă un fenomen de nestăvilit. Iar dacă Eugen Ionesco a scris despre "tragedia limbajului", noul limbaj aduce, din ce în ce mai mult, a "comedie bufă". Amuzant şi benign.