Tia ŞERBĂNESCU: "Să devii jucător de şah în presă înseamnă ani de muncă" - interviu

Publicat în Dilema Veche nr. 426 din 12-18 aprilie 2012
Tia ŞERBĂNESCU: "Să devii jucător de şah în presă înseamnă ani de muncă"   interviu jpeg

Sînteţi printre puţinii jurnalişti pe care îi cunosc care, în era informaţiei rapide, reuşesc să fie la curent cu ultimele noutăţi, fără ajutorul Internetului. Cum reuşiţi?

Internetul e un instrument foarte util, dar nu vreau să-mi creez o nouă dependenţă. Plus, e o zonă fără reguli de comportare, de politeţe, de cuviinţă, lipsită de multe ori de logică şi argument. La adăpostul anonimatului, oricine poate vărsa ce vrea. E suficient să mă duc într-un cartier neigienizat de o săptămînă şi pot să-mi fac o idee asupra netului. Nu-mi place, aşadar, să mă mişc în lumea asta. Pot să vă mărturisesc că îmi scriu articolele tot cu pixul. Simt că face priză mai bună cu mîna şi cu gîndul. Că nu apar intermediari care amortizează sau agravează vibraţia. Fără îndoială netul e foarte util pe zona de informaţie sau cînd vrei să verifici ceva. Nu te mai duci la bibliotecă să cauţi o carte, un citat într-un volum, o expresie sau un personaj. Apeşi un buton şi în cîteva secunde găseşti informaţia. În privinţa asta este un cîştig extraordinar de timp, dar încurajează şi o anumită lene, pentru că nu te mai osteneşti să înveţi nimic, să verifici, să citeşti.

În ceea ce mă priveşte, mi-am creat un sistem, o obişnuinţă, mai bine zis, în care citesc presa, urmăresc ştirile, la radio sau la televiziune, ştiri pe care le notez în caiete datate la zi. Inutil să vă spun că timp de mai bine de 20 de ani s-a strîns un teanc de asemenea caiete (cu care încă nu ştiu ce voi face), în care sînt însemnate toate evenimentele importante. Cînd se adună atîta material te mişti foarte uşor, pentru că, notîndu-le, depozitezi informaţiile în „computerul“ personal. Sînt deseori întrebată cum de am prevăzut decurgerea unui eveniment. Cînd pui cap la coadă nişte evenimente, reuşeşti, ca într-un joc de şah, să deduci, să anticipezi, pe firul logic, paşii următori. Dar să devii jucător de şah în presă înseamnă ani de muncă.

Prin acest mod de lucru, prin această „schemă“ a jucătorului de şah, prin care legaţi două evenimente produse deja, de altele pe cale de a se produce, anticiparea vă anihilează surpriza?

Viitorul apropiat vă mai ia prin surprindere?

Într-o vreme, schema funcţiona. Din cele trei sau patru mişcări, reuşeam lesne să deduc ce va urma. Însă în ultimii ani, cînd nimic nu se mai respectă, am din ce în ce mai multe surprize. Azi, din păcate, jocul de şah nu mai e ce era odinioară, calul nu mai mută în „L“, ci merge pe direcţia nebunului, nebunul nu mai merge pe diagonală, ci o ia pe unde vrea, ca să nu mai vorbesc de pioni. Pînă şi între piesele albe şi cele negre s-a produs un amestec.

Care a fost totuşi perioada în care regulile mai erau respectate?

O bună perioadă după Revoluţie, lumea mergea într-o direcţie cît de cît stabilă. Te puteai aştepta la reacţia unui personaj politic sau la mişcarea unui partid. Acum oricine poate declara ceva – că mîine retractează, partidele au o politică, ziua următoare îşi schimbă direcţia. Şi nimeni nu pare deranjat de această anomalie. S-au abandonat regulile, totul e un fel de sport combinat, ca pe maidan. Un fotbal cu oină, cu handbal şi mult box... totul devine imprevizibil şi, din păcate, ilogic. Societatea însăşi ajunge să fie pusă sub semnul întrebării, intrînd într-o mişcare browniană periculoasă, căci aproape în fiecare zi drumul deviază de la orice normă. Propagîndu-se această stare, pe toate palierele, am ajuns la personajul „Dorel“ care, dacă sapă un canal, distruge şi instalaţia de gaze, şi pe cea de apă, ba mai aruncă în aer şi un bloc. Pentru că azi nu se mai poartă să-ţi pui capul la contribuţie, lucrurile se fac „cum se nimereşte“, pe principiul „aşa face toată lumea“.

Mass-media are un rol în acest haos?

Din păcate, da. Mass-media a cultivat acest lucru cu insistenţă, obişnuind publicul să nu mai gîndească deloc, să ia de-a gata ce i se dă, fără să mai verifice. S-a pierdut instinctul de a pune la îndoială o declaraţie. Dacă cineva spune despre altcineva că a furat, informaţia e luată ca atare, pentru că ne-am obişnuit să lucrăm la un minimum de efort intelectual. Iar cei care încearcă să facă cît de cît ordine sînt consideraţi ori nebuni, ori abuzivi.

Să vorbim şi de vremuri mai îndepărtate. Pînă în 1988 aţi fost jurnalist, cronicar şi reporter literar la România liberă. Cum puteaţi să vă faceţi meseria de jurnalist, în ciuda tuturor restricţiilor, în ciuda cenzurii comuniste?

Este o glumă care îmi plăcea: diferenţa dintre ziaristul în dictatură şi cel în democraţie. Primul poate scrie ce vrea, al doilea scrie şi a doua zi. Azi ai ocazia să scrii şi a doua zi.

Bineînţeles, pe vremuri depindea ce doreai de la meseria aceasta. Dacă erai mulţumit şi susţineai partidul din convingere – cum erau unii –, n-aveai de ce să te plîngi. Nu simţeai o constrîngere că trebuia să susţii partidul. Cum se întîmplă azi cu unii jurnalişti care fac ce le zice patronul, din convingere, şi faptul că sînt puşi să înjure de dimineaţa pînă seara nu li se pare o limitare a libertăţii de exprimare. Pe de altă parte, dacă voiai să gîndeşti cu capul tău, să-ţi faci adică meseria, era foarte greu. Era imposibil să vrei libertatea totală – căci deşi era cenzură, îţi mai permiteai cîteva libertăţi parţiale. Eu lucram la secţia de cultură şi mai puteam să scriu, la început, despre o carte sau să fac un interviu cu un scriitor. Cînd restabileai puţin adevărul, simţeai că poţi fi jurnalist, deşi totul se petrecea în contextul unei mari minciuni. Abia după ce a căzut comunismul am înţeles cum acest sistem a subminat toate rădăcinile sănătoase ale acestei naţii. Dacă voiai libertate de exprimare, faptul că lucrai în presă te făcea să simţi mai aprig că trăieşti într-un stat mutilant, care îţi lăsa doar o mînă ca să funcţionezi, în timp ce pe cealaltă ţi-o răsucea la spate. Unul dintre marile cîştiguri ale democraţiei este această libertate de exprimare. Nici nu ştim ce bun avem. Deşi fiecare o foloseşte după chipul şi asemănarea sa, este un mare cîştig.

La noi libertatea de expresie creează însă uneori monştri. În numele democraţiei oricine îşi poate permite să spună orice, să încalce orice normă şi oricine se poate erija prin vehemenţa discursului într-un formator de opinie...

...Ba mai mult: de exemplu, azi e o modă să spui că totuşi comunismul n-a fost atît de rău. Asta se întîmplă tocmai pentru că acest sistem nu a fost condamnat aşa cum merita. Dacă spui oficial că Hitler a fost cumsecade, intri la puşcărie. Dacă vorbeşti nostalgic după Ceauşescu sau Stalin, nu e nici o problemă. Şi mulţi, fără să gîndească, spun că „aşa o fi“, fără să se documenteze, să privească o statistică, fără să caute pe Internet! N-au discernămîntul format pentru a distinge ce e nociv. Pe asta se bazează teribila confuzie care propagă încet reabilitarea a ceea ce n-ar trebui reabilitat, măcar în numele milioanelor de oameni pe care comunismul i-a omorît. Aşa cum victimele Holocaustului nu şi-au iertat criminalii, obligînd omenirea să nu-i ierte, şi victimele comunismului ar trebui să oblige măcar la minima decenţă: aceea de a nu mai fi lăudaţi criminalii.

În goana după rating, jurnaliştii au devenit, din profesionişti, vînzători de audienţă?

Chiar şi libertatea de expresie a devenit o afacere. Căci sînt unii jurnalişti care îşi vînd această libertate patronului care plăteşte mai bine. Şi mulţi dintre aceştia nu vor face nimic pentru libertate, ci doar îşi vor promova interesele personale. Iar patronii nu-şi doresc profesionişti, ci oameni care să scoată bani. Mass-media de azi e în goană după şoc. Spunem orice, dar să provoace scandal. Iar această inconştienţă promovează ceva rău. Nu te gîndeşti la ce faci. Toţi realizatorii de emisiuni stau cu sabia lui Damocles deasupra capului. Se uită mereu pe audienţă. Au ajuns obsedaţi de audienţă. Aproape în fiecare seară, pe fiecare post TV apare cineva cu o hîrtiuţă în care îşi laudă statutul de lider de audienţă.

Pe de altă parte, e vorba şi de o ipocrizie a publicului. Toată lumea se vaită că nu sînt emisiuni de cultură, dar se uită la mondenităţi. Ştim ce să declarăm în sondaje: vrem cultură şi civilizaţie. Dar ne uităm în continuare la Iri şi la Moni. Văzînd că unii au făcut aşa audienţă, toţi au urmat reţeta. Acum întrecerea se duce între cine face scălîmbăiala să fie mai afurisită.

Nu avem telecomanda?

Păi, nu mai ai ce să alegi. Am ajuns la suprema cursă a sabotării libertăţii de exprimare. Degeaba am telecomanda şi zeci de canale, căci n-am ce vedea. Mut de la un post unde e Iri, dau de Clejani. Mut de la Clejani, dau de Adi Minune sau Serghei Mizil. Mut, dau de altă arătare. Toată lumea e interesată de cancanuri, despre viaţa unei Sînzi sau Brînzi, şi toate sînt luate în serios. Pînă găsesc o emisune mai acătării mă ia somnul.

Iar cu emisiunile de bună calitate care mai există, avem altă problemă. Apare un soi de jenă a producătorilor faţă de emisiunile bune. Le dau pe furiş, parcă s-ar scuza. Am văzut interviurile cu Soljeniţîn. Superb. Dar au fost ele promovate? Sau emisiunea Apostrof, interviurile lui Bernard Pivot cu scriitori celebri. O minune, o lecţie de viaţă, model de conversaţie inteligentă. În programul TV emisiunea apare doar cu titlul şi cu ora, de parcă realmente s-ar jena că dau ceva bun, care însă nu va face audienţă, aşa că dacă te uiţi, o faci pe răspunderea ta.

Nu se promovează profesionalismul. Pentru asta trebuie timp. Pentru educarea publicului trebuie timp. Dacă vreme de 15 ani i-am dat doar scălîmbăieli şi înjurături, azi nu e obişnuit să asculte argumente. Nu le poate urmări. S-a dezobişnuit să gîndească şi vrea direct concluzia. Care de multe ori e o înjurătură.

În 1973 aţi debutat cu romanul Balada celor rău iubiţi, în care vorbiţi despre viaţa într-o redacţie. Dacă ar fi să rescrieţi azi acel roman, ce ar fi diferit?

M-am gîndit la asta de multe ori şi cred că e suficient să o prezinţi aşa cum e. Cred că ar fi fascinant să surprinzi doar cîteva zile, să zicem în timpul unui eveniment important. În redacţia unui ziar, sau televiziune. Înainte de ’89, în redacţia de ziar era un ritm lent. Atmosfera avea însă hazul ei cu personajele sale, micile glorii, discuţiile. După Revoluţie a fost dintr-odată totul trepidant. Dacă mă gîndesc la anii ’90 la România liberă, cînd plecam dimineaţa şi veneam seara acasă, cînd beam cafele peste cafele, mîncam pe fugă şi, uneori, seara tîrziu trebuia să schimbăm totul. Însă nici nu simţeam oboseala. Era adrenalină multă, totul era fantastic iar pentru mine a fost cea mai frumoasă perioadă. Cînd am simţit că eram acolo unde trebuia să fiu şi că fac exact ceea ce voiam să fac. 

a consemnat Stela GIURGEANU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.