În Timişoara, frustrante pentru ochiul meu străin de loc sînt grădinile. Casa bănăţeană tipică are una dintre laturi lipită de trotuar şi ferestre la stradă. O poartă - de obicei impunătoare ca dimensiuni şi cu lucrătură în lemn şi feronerie - fereşte curtea şi grădina de privirile indiscrete. Poţi să te holbezi liniştit în camera de la stradă (care de obicei e "camera bună", de arătat, nu de locuit), deşi băştinaşul veritabil nu o face (am verificat cu Gheo şi cu vreo doi prieteni): nu din prea multă discreţie şi civilitate, ci pentru că nu găseşte nimic de văzut acolo. Dar din curtea interioară n-o să surprinzi decît o ochire fulgerătoare, atunci cînd iese/intră cineva pe poartă. Am umblat mult prin oraş. Am remarcat structura semiurbană a cartierelor periferice, foste sate, cu trotuare vechi şi piaţetă în centru, am admirat "ringurile" care constituie vechea cetate, după un bine gîndit plan urbanistic vienez, am spionat cu nesimţire regăţeană camerele înalte de la stradă, cu ghivece de flori, anunţuri înduioşător de agramate lipite pe geamuri, fiare de călcat vechi, cu clempuş în formă de cap de leu sau de om, pisici de porţelan - mă rog, fiecare cum l-a dus capul de decorator ad-hoc. Dar cu grădinile şi curţile mă descurc greu. Am avut şansa să pătrund de cîteva ori după porţile grele, invitată de stăpînii casei, sau am intrat pur şi simplu în curţile comune, dacă era ziua şi descuiat, înarmîndu-mă cu pretextul că am treabă la vreuna din firmele deschise "în curte" - asta în caz că m-ar fi luat cineva la trei păzeşte. Adică am ajuns să văd cam 15-20 de astfel de spaţii misterioase. Acum două săptămîni am reuşit să mai pătrund în vreo cîteva, graţie unui proiect al Centrului Cultural German intitulat "Grădini ascunse". Ideea e grozavă şi merită dezvoltată: un arhitect peisagist îi conduce pe pasionaţii ca mine prin acest al doilea oraş, cel puţin la fel de mare ca oraşul pe care-l ai zi de zi la dispoziţie. Stăpînii caselor cu pricina se bucură să-şi arate comoara ferecată, iar noi, vizitatorii, mai completăm un gol pe o hartă cu "locuri de care nu ştie nimeni" - decît noi, cei cîţiva aleşi. Mi-a plăcut enorm o grădină în care am intrat prin apartamentul singur şi trufaş de pe un palier al unui bloc interbelic cu două etaje. Din sufrageria cu mobilă Biedermeier şi oglindă uriaşă, de bronz, străjuită de îngeraşi, o uşă dădea spre un petic de verdeaţă nu mai mare de 80 de metri pătraţi, înconjurat de ziduri groase de cărămidă. Nici o şansă să o vezi din stradă sau măcar din curţile vecine. Casa-cetate - Timişoara e plină de ele şi cu timpul mai cuceresc şi eu cîte o redută. Dar nu-mi fac iluzii: în mare parte oraşul ăsta fantastic, cu pitici de grădină, fîntîni arteziene, parcele de răsaduri legumicole sau tufe îngrijite de trandafiri, coridoare lungi, placate cu mozaic vechi şi zgîriat, la capătul cărora se face deodată lumină şi verdeaţă, o să-mi rămînă pe vecie necunoscut.