Timpuri moderne

Publicat în Dilema Veche nr. 457 din 15-21 noiembrie 2012
Timpuri moderne jpeg

Ilincăi

Nu cred că există vreo reţetă pentru o educaţie de orice fel, cu atît mai puţin pentru cea vizuală, într-o epocă în care părinţii sînt iniţiaţi de către copii în tainele feluritelor gadget-uri audio-video. Însă cred în puterea exemplului personal şi în răgazul pe care îl acordăm exclusiv copiilor noştri încă mici (dar nu pentru multă vreme, deh!), cînd ne uităm cu ei la un film, cînd dansăm sau pictăm împreună, cînd facem poante sau spunem poveşti. Altfel, „acasă“ începe să-şi piardă funcţia şi semnificaţia.

„Pe vremea mea“

În copilărie, pe vremea mea, mi-am jurat că n-am să ajung să spun vreodată „pe vremea mea“. Atunci îmi părea irelevant, agresiv şi inoportun. Acum îmi pare la fel, dar mă mai trezesc folosind această locuţiune. Rostită fie cu un soi de resemnare dramatică, fie cu o autoritate arogantă, expresia „pe vremea mea“ conţine automat un plus de calitate şi conştiinţă la care copiii sînt obligaţi să se uite cu ochi admirativi, ca la o statuie, însă ajung să-şi dea ochii peste cap. Părintele recurge la trecutu-i atunci cînd se simte dezarmat, dezolat şi neputincios. Dar să spunem că e un păcat lesne iertător. În definitiv, dacă e să mă gîndesc cum era pe vremea mea, în anumite privinţe stîrnesc chiar mila copiilor, mai ales cînd le spun că aveam parte de zece minute de desene animate pe săptămînă, la televizor, atunci cînd mă uitam duminica la Gala desenului animat, realizată de draga şi regretata Viorica Bucur. Din fericire, acum ne putem uita „la desene“ cît vrem şi realizez că primii şapte ani ai fiică-mii, fără cablu TV, au avut numai consecinţe pozitive. În vremea cînd vedea mai vechile producţii Disney şi mai noile animaţii Pixar, fără să fie bruiată şi intoxicată de rebuturile de la TV (în general, sursă de prost-gust şi strîmbe vorbe), s-a trezit în faţa unor filme care nu prea erau pentru vîrsta ei, dar cu care a crescut, despre care am vorbit şi pe care le iubeşte şi acum.

Primul „film cu oameni“ a fost Wonder Boys, pe care l-am descoperit împreună, un film plăcut şi amuzant, însă pentru un copil de 4 ani mi s-a părut curioasă atracţia. După multe vizionări şi întrebări, a mărturisit că îi place „cum vorbeşte băiatul“ (Tobey Maguire), un student care vrea să stea mai multă vreme pe lîngă profesorul pe care îl admiră, intră şi provoacă nişte grozăvenii, într-o lume universitară şi plină de livresc. Iar cum copiii se pot uita de zeci de ori la acelaşi film sau animaţie, acum ştiu orice replică şi cea mai subtilă inflexiune a vocii lui Michael Douglas sau Robert Downey Jr., iar piesa lui Bob Dylan e piesă de rezistenţă într-un playlist ideal.  

A urmat un film clasic, din canonul cinematografiei, Singin’ in the Rain, pe care a început să-l vadă de la 5 ani şi a fost un experiment foarte interesant de iniţiere cinematografică, de la momentele muzicale şi dansurile foarte colorate, gaguri şi vocea Linei Lamont, pînă la cinema mut vs cinema vorbit şi povestea de dragoste. Odată cu personajele lui Gene Kelley şi Debbie Reynolds au apărut mai apoi Stan şi Bran, Charlie Chaplin (Modern Times, The Circus, The Kid, City Lights), Betty Boop şi Popeye the Sailor Man (inclusiv animaţiile alb-negru), Mary Poppins şi Tintin (seria pentru TV realizată după benzile desenate ale lui Hergé), ba chiar şi My Fair Lady.  

Hannah Montana vs Chaplin

Pe vremea mea, odată cu primele clase primare am descoperit în bibliotecă dicţionarul actorilor de film, în care mă pierdeam ore întregi, apoi am găsit teancuri de reviste Cinema, mă uitam la filmele ciopîrţite de cenzura comunistă, ascultam teatru radiofonic şi dansam pe ABBA, dar nu-mi aduc aminte de vreo intervenţie severă a părinţilor în reveriile mele.

Acum, pe vremea lor, a copiilor, misiunea părinţilor e din ce în ce mai complicată şi, recunosc, destul de ingrată, mai ales cînd vine vorba de cenzură. În primii ani de şcoală ai fiicei mele am refuzat invazia canalelor cu animaţii smintite şi filme pentru copii şi adolescenţi, în care, în principiu, înveţi cum să fii cea mai tare gîscă din şcoală, cum să îţi îmbunătăţeşti arsenalul de mojicii şi mitocănii, cum să te oţărăşti mai cu eficienţă sau cum să te împaci cu propria prostie. Cool, man! Valea plîngerii şi apocalipsa s-au deschis în faţa fiică-mii atunci cînd am hotărît să blochez anumite canale de televiziune. Şi nu după multă vreme, efectele cenzurii s-au întors împotriva mea pentru că n-a funcţionat nici măcar aplicată cu cele mai bune intenţii pentru binele copilului. Ba mai mult, revenirile de la şcoală aduceau cu ele tot felul de invective pe care sărmana le încasa de la colegi, fideli telespectatori, care o discreditau şi o marginalizau pînă la frustrare, tocmai pentru că habar nu avea ce ţoale şi-a mai tras Hannah Montana sau cu cine s-au mai combinat Jonas Brothers. Nu ştiu cum ar fi continuat povestea, dacă nu aveam arsenalul de contraatac pe care eu să-l folosesc în lupta cu ea, iar ea, la rîndul ei, să-l folosească în bătăliile cu colegii ei. Bine, nici acum nu stau lucrurile pe roze; e greu să ţii piept valului de oftaturi după Justin Bieber şi Robert Pattinson (din Saga Amurg), atunci cînd tu defilezi senin şi sincer cu Indiana Jones şi Peter Sellers în The Party.

Din experienţa de pînă acum, personajele care adună voturile de simpatie şi fidelitate din partea copiilor mei (11, 4 şi 2 ani) sînt Chaplin din aproape orice film şi ultimul Tintin, cel realizat de Steven Spielberg. Sigur că e vorba despre un exemplu personal şi o perspectivă subiectivă, însă sînt o sumedenie de personaje (şi nu mă refer doar la cele cinematografice) care îi pot vrăji şi confisca, o vreme, pe copii.  

Mă bazez pe aceşti şapte ani de acasă, acolo şi atunci se formează gusturile şi înclinaţiile, încep să se înfiripe încrederea şi discernămîntul, iar expresia are din ce în ce mai mare nevoie de adecvare şi conţinut. Acest interval nu este o acumulare de bune maniere şi politeţuri (măcar de-ar sta lucrurile aşa!), ci este exact oportunitatea de a creşte şi de a avea lîngă noi oamenii cu care ne-am dori să ne împrietenim şi pe care ne putem baza – exact oamenii de care ne plîngem că lipsesc în societatea noastră.

Ileana Bîrsan este editorul paginilor de film la revista BeWhere.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.