Dacă trebuie să vorbesc despre hobby-urile mele, mă simt mai mereu datoare să pomenesc Casa pionierilor şi a şoimilor patriei. Cînd eram eu mică, aceasta era găzduită de casa unde se află acum Cărtureştiul. Ca marea majoritate a copiilor, plecam şi eu la şcoală cu cheia de gît şi, ca să mă ştie în siguranţă, ai mei mi-au inoculat importanţa activităţilor extraşcolare, cristalizate, în cazul meu, sub forma cercurilor şi cluburilor. Le-am arhivat recent pentru o prietenă şi îmi permit să le mai enumăr o dată: balet, desen, engleză, gimnastică ritmică, modelaj, gimnastică sportivă şi aerobică, franceză, clubul de geografie şi cel de ştiinţe naturale, cercul de muzică de la şcoală, cor la Casa Armatei, un club de dans ţinut la „Rapsodia“ de actriţa care o juca pe Dorothy în Vrăjitorul din Oz, o şedinţă de karate şi un club de lucru manual. Bine, de lucru manual aveam parte şi acasă unde croiam şi coseam cu mama la maşina Veronica şi tot acasă eram îndrumată serios de tata pe calea reparaţiilor cu pistolul de lipit şi sacîz sau şurubelniţe. Poate ca urmare a acestor activităţi am ales să urmez un liceu care părea să fie cel mai aproape de programul cu care mă obişnuisem. La „Tonitza“, activităţile mele extracuriculare erau incluse în programa de şcoală: două zile de atelier pe săptămînă, cîte şase ore de modelaj, desen sau pictură pe zi, ore care nu erau negociate cu nimeni pentru că nu mai erau rupte din timpul pentru teme. Facultatea va încununa acest tip de studiu, care le părea celorlalţi program neserios de pierde-vară, praful o să se aleagă de tine, din care însă a răsărit o profesie pe care mă încăpăţînez să o fac în continuare în termenii mei.

Acum că am un copil mic, am decis să îmi iau un concediu maternal. Asta înseamnă de fapt că mi-am acordat o perioadă de graţie în care să fiu mai îngăduitoare cu mine, în cazul în care nu am oferte de lucru. În mod normal, dacă trece un an fără să filmez, încep să îmi pun întrebări, să îmi descos prietenii şi să emit ipoteze legate de lipsa mea de talent şi norocul care mi-a surîs doar pînă la un punct. Tot cam în momentul ăsta încep din nou să cos, să desenez, să efectuez reparaţii şi să redecorez apartamentul, mutînd mobila din sufragerie cu un sfert de oră în sensul acelor de ceas. Anul ăsta însă, lucrurile par să fie un pic altfel. Cusutul a devenit o treabă serioasă, am angajat un colaborator care să mă ajute să îmi duc la bun sfîrşit comenzile de feţe de masă, am terminat în martie un curs de bijuterie şi mi-am achiziţionat toate cele necesare unui miniatelier de apartament. În luna mai am pus voce la cîteva piese ale prietenului Electric Brother şi l-am însoţit în două concerte, dintre care unul la BestFest, cu un public mai numeros decît credeam.

M-am dat doi paşi înapoi şi mi-am întrebat soţul: domne’, sînt într-o criză, ce mama naibii? El – care a studiat regia, dar profesează mai mult ca scenarist, face design şi colecţionează cărţi de bucate, etichete vechi româneşti, sifoane, artă naivă din talciocul de pe Valea Cascadelor, tocmai ce-a terminat un documentar şi lucrează la o carte despre ce mîncau oamenii în perioada comunistă – îmi zice în timp ce scanează poze şi sortează diapozitive, că nu. Cum pare să creadă asta din tot sufletul, stau şi mă gîndesc mai bine. Discuţia despre hobby-uri devine mai complicată decît credeam. Cred că lucrurile pe care le fac (respectiv le facem) în timpul liber se încadrează mai degrabă în ceea ce englezii definesc ca „vocation“, adică o activitate în care te angajezi cu pasiune şi dăruire, în afara ocupaţiei tale. De obicei, cuvîntul este folosit cînd vorbim despre oameni care au meserii mai puţin pasionante decît hobby-urile lor şi se spune că de-abia în aceste activităţi îşi descoperă adevărata vocaţie. Eu socotesc că, lucrînd ca actor, din moment ce asta a fost dorinţa mea cea mai arzătoare din punct de vedere profesional, nu ar trebui să mai am frustrări legate de pasiuni nealimentate. Doar că meseria mă solicită un timp limitat, iar timpul aşa-zis „liber“, dar mai corect spus „în afara profesiei“, este mult mai însemnat prin comparaţie cu media de 20 de zile de filmare, de exemplu. În aceste condiţii pot spune că hobby-urile care îmi umplu restul anului devin vocaţie, sursă de venit şi de satisfacţii. Prin comparaţie, meseria mea, destul de prost remunerată în ţară, ar putea fi socotită un hobby căruia i-am acordat ceva mai multă atenţie, din moment ce am decis totuşi să studiez pentru a mă forma ca actor.

Ştiu că pot părea împrăştiată, dar nu schimb pasiunile ca pe ciorapi şi nici nu le colecţionez, acum nu mai am nici o treabă cu geografia şi nici gimnastica ritmică nu mă mai prinde. Sînt serioasă cînd vine vorba de hobby-urile mele pentru că îmi fac bine cu adevărat, mă completează, mă disciplinează şi mă formează continuu. Operez o selecţie şi probabil că toată viaţa voi fi înclinată să urmez activităţi care implică o anume manualitate, poate pentru că mi-a plăcut foarte mult să am două zile de atelier pe săptămînă, timp de patru ani. Sigur, ştiu că asta se întîmpla cînd aveam 14 ani şi că acum nu s-ar mai putea, în ruptul capului, dar îmi place să am preocupări care se cuantifică în obiecte, îmi plac rezultatele palpabile şi mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru asta. Mă bucur de încurajare din partea prietenilor şi a familiei şi ştiu că acum aş avea un răspuns coerent la clasica întrebare de oracol „Care sînt hobby-urile tale?“.

Maria Popistaşu este actriţă.