Societatea de consum. Societatea spectacolului. Euforie și exces. „Mai repede, mai mult, mai mare!”. În ultima jumătate de secol, omenirea s-a angajat într-o goană nechibzuită după mult, după mai mult, după cît mai mult. Fără jumătăți de măsură, fără răgaz. Idealul a fost totul și neapărat imediat!

Achiziționăm mult peste nevoile noastre și irosim încă și mai mult. Facem risipă, poluăm, ne compromitem sănătatea, starea de bine, mentalul, conviețuirea cu ceilalți și, mai ales, cu natura care se manifestă, la rându-i, excesiv: secetă și inundații, incendii și tsunami, epidemii.

„Dacă nu reușim să înțelegem și să avem grijă de lumea naturală, putem provoca o disrupere a acestor sisteme care ne vor hăitui în feluri despre care nu știm mare lucru. Un exemplu critic este modelul bolilor infecțioase care arată că majoritatea epidemiilor – SIDA, Ebola, Nilul de Vest, SARS, Lyme și alte cîteva sute de boli care ne-au lovit în ultimele decenii – nu apar de la sine, ci sînt cauzele directe ale unui ecosistem dereglat”, scria în 2012 un jurnalist de știință în The New York Times într-un articol intitulat „The Ecology of disease”, articol, în mod meta-ironic, viralizat în această perioadă a expansiunii virusului Covid-19.

Din cauza consumului excesiv, secătuim resursele, poluăm mediul înconjurător, dezechilibrăm eco-sistemul, iar momentan ne confruntăm cu un fenomen natural peste puterile noastre, fiind constrînși, deodată, la rație și moderație, la restricții și interdicții. Totul seamănă cu distopiile din cărțile de ficțiune, doar că e cît se poate de real, în acord cu cifrele victimelor actualizate zilnic.

Trăim o vîrstă a consumului isteric, a posesiei agresive, a afișării (de sine, de status social și material) deșănțate. Echilibrul, moderația, limita, cumpătarea sînt valori slabe, care denotă slăbiciune și apatie. Or ambiția, încrederea și puterea, acești zei ai dezvoltării și reușitei personale, se manifestă și se legitimează doar prin exces.

Sîntem „pompați” zilnic cu steroizii depășirii propriilor puteri, nevoi, idealuri. Nimic nu e încă suficient, nimic nu trebuie încă să ne satisfacă, nimic nu e deocamdată pe măsură. Totul e parțial și prematur în devenirea noastră perpetuă. Dar pînă unde?

Ilustrație de Ion BARBU