Sînt în faţa unor studenţi din Bucureşti şi le recit cifrele violenţei în familie înregistrate în ultimii trei ani în România. Explic că numărul plîngerilor înregistrate la Poliţie nu este grăitor pentru dimensiunea reală a fenomenului, că numai 25% dintre victime depun plîngere şi că mai apoi 50% dintre ele îşi retrag acuzaţiile. 
 
Văd o sprînceană ridicată şi ţîşneşte prima întrebare: „Dar de ce nu pleacă?“ 
 
Ceilalţi studenţi intervin şi tirul de răspunsuri se amestecă pînă cînd devine aproape zgomot de fond: că n-au unde, că nu ştiu că există adăposturi, că n-au serviciu, că n-au educaţie. 
 
Explic mecanismul psihologic care te programează să supravieţuieşti, să respecţi cu sfinţenie o rutină care îi este pe plac agresorului şi care te împiedică să te mai gîndeşti la viitor. Trăieşti în prezent, te lupţi ca lucrurile să n-o ia razna astăzi, mai ales dacă ţi s-a spus că, dacă pleci, vine după tine şi te omoară. 
 
„Bine, unele n-au unde să se ducă. Dar nu toate...“, continuă studenta care a spart gheaţa. 
 
„Asta cam aşa e“, mai vine o reacţie.
 
 Blamarea victimei este frecventă, chiar şi printre cei care ar trebui să-i ofere ajutor (poliţie, justiţie, familie), iar acest fenomen poate duce uneori la o dublă victimizare: persoana în cauză îşi pierde şi puţina încredere care a determinat-o să raporteze violenţa sau să ceară ajutor.
 
Dezbatem în continuare motive, mentalităţi şi soluţii pentru victime. Din vreo 40 de studenţi, vreme de două ore nu întreabă nimeni „Dar de ce îl/o loveşte? De ce înjură?“ Agresorul, deşi personaj principal în povestea violenţei în familie, e mai mult absent, atît din discuţii, cît şi de la serviciile sociale de consiliere destinate lui. 
 
Florentina Păduraru, psiholog la Centrul pentru Consilierea Agresorilor Familiali din Bucureşti, spune că unele dintre cele mai frecvente explicaţii date de agresori pentru comportamentul violent vin de obicei din negarea sau minimizarea faptelor reclamate de partener şi de învinovăţirea acestuia (el/ea mă împinge să fiu agresiv prin cereri nerealiste, cicăleală etc.). Din acest punct de vedere, putem să observăm similarităţi între explicaţiile date de agresori şi întrebările pe care şi le pune societatea despre violenţa în familie. Ambele tabere se concentrează preponderent pe victimă.
 
Alina Bordas-Mohorea, psihoterapeut şi psiholog clinician la Centrul de Primire în Regim de Urgenţă pentru Victimele Violenţei în Familie al A.D.R.A. România, aude adesea, din partea cunoscuţilor sau a reprezentanţilor unor instituţii, scuze pentru lipsa de reacţie în cazurile de violenţă în familie: „Sigur nu şi-a îndeplinit îndatoririle de femeie, să stea acasă, să calce, să facă mîncarea, altfel nu ar fi bătut-o.“ 
 
Ideea că violenţa în familie este o problemă de pus în cîrca victimei are rădăcini adînci în mentalitatea românilor („Muierea nebătută e ca moara neferecată“). Violenţa e parte din cotidian încă de la ritualurile de măritiş: „Plînge, plînge, tu lucrează / Că bîta-i pe cui în casă / Îi sucită şi julită, pentru tine-i pregătită.“ 
 
În România secolului al XVIII-lea, unele dintre motivele acceptate de Biserica Ortodoxă pentru acordarea divorţului erau „traiul rău“ şi „vrăjmăşia vieţii“. După cum menţionează Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în volumul În şalvari şi cu işlic (editura Humanitas), acestea îmbrăcau numeroase forme, de la violenţa verbală pînă la cea fizică sau sexuală, de la amestecul părinţilor pînă la tirania soacrei. Din documentele vremii, autoarea reţine că Îndreptarea Legii (numită şi Pravila cea Mare) recunoaşte dreptul bărbatului de a-şi lovi soţia, dar cu măsură şi cu blîndeţe, cu palma sau cu pumnul, nu cu toiagul sau cu alte arme care i-ar putea face răni. Divorţul se aprobă numai dacă victima demonstrează că traiul rău riscă să devină cauzator de moarte. (Percepţia asupra intensităţii violenţei rămîne şi astăzi o problemă majoră pentru identificarea fenomenului, multe dintre victime spunînd că n-au primit „o bătaie în toată regula“, ci doar palme sau înjurături.) 
 
Trupul victimelor secolelor trecute se transformă în probă vie pentru că judecătorii se lasă impresionaţi de vînătăi, de sînge şi de jelanie. De cele mai multe ori însă, despărţirea se acordă numai dacă şi vecinii mărturisesc că vrăjmăşia soţului nu mai cunoaşte margini. 
 
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu menţionează că vecinii sînt parte din conflictele cotidiene de pe uliţă, se solidarizează, se emoţionează, denunţă şi depun mărturii. Una dintre cele mai mari necinstiri pe care le poate comite bărbatul faţă de soţia lui este să o înjure şi să o lovească în public, în aşa fel încît toţi vecinii să audă şi să o necinstească apoi, la rîndul lor. Într-una dintre jalbe, strigarea în gura mare apare ca circumstanţă agravantă la procesul de divorţ. Luxandra din Bucureşti: „Iordache a pururea strigă în vileag de mă face curvă şi hoaţă şi zice că nu mă are de soţie şi, cînd vine beat, cu fuga scap de el că sare cu toporul asupra mea.“ 
 
Dacă femeia îndrăzneşte să ridice mîna asupra bărbatului său, despărţirea se acordă pe loc, potrivit Sfintei Pravile (cartea 42, titlul 12, lista 343): „Muierea ce va vrăjmăşi viaţa bărbatului cu orice mijloc sau va şti pă alţii că-i vrăjmuiesc viaţa şi nu va spune, despartă-să.“
 
Jalbele cercetate de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu dezvăluie şi o „tiranie feminină“, cele mai frecvente motive de plîngere fiind cicăleala şi limbuţia. Violenţa feminină reclamată de parteneri este cel mai adesea verbală, rar incluzînd manifestări fizice ca scuipat, aruncat cu obiecte, sau lovit şi fugit. Cînd Maria din mahalaua Fîntîna Boului îşi reclamă soţul, în 1774, că o bate de şapte ani, vecinii se indignează de îndrăzneala acestei femei care îşi ocăreşte zilnic soţul de se miră toată mahalaua. 
 
În capitolul „Abuzul asupra soţului“ din volumul Violenţa în familie. Între percepţie socială şi asumare individuală (coordonatori Valentina Rujoiu şi Octavian Rujoiu) se menţionează că „în definitiv, atunci cînd vorbim de libertate, intimitate, respect şi parteneriat într-o relaţie, asemănările sînt izbitoare în ceea ce priveşte comportamentul femeilor şi al bărbaţilor. Numai că valorile culturale, percepţiile şi rezistenţa la schimbare pot face diferenţa în mediul colectiv.“ Violenţa împotriva bărbaţilor este catalogată ca o formă de violenţă ascunsă, pentru că victimele se tem de ridiculizarea din partea cunoscuţilor şi a societăţii. 
 
Dacă altoirea muierii (sau a bărbatului) este, de cele mai multe ori, o practică ascunsă pentru societatea de astăzi care o condamnă (cel puţin legal), pentru mulţi dintre părinţii din România bătaia rămîne încă ruptă din rai. 
 
Diana Stănculeanu, psihoterapeut la organizaţia Salvaţi Copiii, spune că, pentru părintele român, „altoirea“ copiilor este un fapt atît de natural, atît de la îndemînă, încît „două la fund“, „urecheala“, „trasul de păr“ nu înseamnă violenţă, abuz, bătaie, ci reprezintă ceea ce orice părinte responsabil trebuie să facă, din cînd în cînd, pentru a nu se trezi cu copilul în creştetul capului. 
 
„Primii care au început să vorbească despre bătaie, copil şi educaţie, în aceeaşi propoziţie, au fost scandinavii. După ce au constatat că aproximativ 80% dintre copii erau bătuţi de către părinţii lor, autorităţile de la Stockholm au promulgat în 1979 prima lege din lume care interzicea orice formă de violenţă asupra copilului, în familie. 35 de ani mai tîrziu, după nenumărate amenzi, decăderi din drepturi parentale, încarcerări şi intrări obligatorii în programe de educaţie parentală, Suedia comunică un procent de 6% copii pedepsiţi acasă, corporal şi emoţional. A bifat şi România un deceniu de lege şi o scădere în procente. În 2004, 84% dintre copii mărturiseau că sînt bătuţi acasă. Astăzi «doar» 63 din 100 vorbesc despre educaţia cu palma, cu lingura de lemn sau cureaua.“ 
 
Diana Stănculeanu visează la şi munceşte pentru servicii comunitare privind consilierea copilului şi a familiei, cursuri de educaţie parentală care să înceapă de pe băncile şcolii, în aşa fel încît fenomenul violenţei în familie să nu mai fie perpetuat generaţie cu generaţie. Cînd lucrează cu părinţii, îi roagă constant să îşi răspundă la întrebarea: „Cum vreau să fie relaţia mea cu copilul meu peste 20 de ani şi ce fac acum, azi, pentru a înfăptui asta?“ 
 
„Este o întrebare cu răspunsuri multe şi grele, căci e nevoie de timp, toleranţă, iertare de sine, perseverenţă, putere să accepţi că ce ai făcut o viaţă, sau felul în care ai fost chiar tu crescut, face mai mult rău decît bine, chiar şi atunci cînd se întemeiază pe buna intenţie.“