Dacă stai să te gîndeşti, cele mai bune filme de dragoste sînt filmele despre despărţiri. Eşafodajul complex al despărţirii include de obicei mai mult sex, mai multă atracţie, mai multe scene iconice şi mai multe replici memorabile decît orice film cu happy-end. Fatalitatea ei corozivă e ca o substanţă de contrast care îţi aruncă în faţă toate reliefurile unei relaţii, redimensionîndu-i semnificaţiile, reevaluînd-o, remodelînd amintirile. Iubirile damnate trec, pînă la urmă, cel mai bine testul timpului. Relaţia despărţirii cu memoria e la fel de strînsă ca relaţia cinema-ului cu memoria şi, suprapuse cele două, cinema-ul despre despărţiri poate crea acele adîncimi ameţitoare de pe celuloid. O călătorie printre despărţiri e profund ofertantă cinematografic. Iată trei dintre cele mai semnificative.

Annie Hall e cronica anunţată a unei despărţiri. În primele cadre, filmate ca un număr de stand-up, Alvy Singer, în maximă vervă a umorului negru allenian, anunţă că s-a despărţit de Annie. Annie e una dintre femeile cu care a dat-o în bară, amintirea ei e mai dureroasă pentru că e cronologic ultima, eşecul cel mai proaspăt. Filmul însă nu e o simplă relatare a unei despărţiri. Odată filtrul iniţial aplicat, prima întîlnire dintre cei doi, la meciul de tenis, avansurile ei, fîstîceala, nevrozele lui, elanurile ei emoţionale bruşte, eterna lui inadecvare, tensiunea palpabilă, obsesiile sînt toate parte dintr-un spectacol copios al unei atracţii neîntrerupte. Annie şi Alvy se iubesc şi se tot despart, se regăsesc şi poartă discuţiile cele mai savuroase din tot cinema-ul (discuţiile dintre Ethan Hawke şi Julie Delpy din trilogia lui Linklater sînt aproape la fel de bune), se calcă pe nervi. Relaţia lor e un tren în plină deraiere în care ai timp berechet să observi toate detaliile, asperităţile, micile potriviri perfecte şi marile incompatibilităţi. Prin cadru intră şi ies iubirile trecute, şedinţele fiecăruia de terapie, flirturile secundare. Sexul dintre ei e „cel mai distractiv lucru pe care-l poţi face fără să rîzi“, iar momentul în care Alvy îi declară lucrul ăsta unei Annie torpilate cu iarbă e de o suavitate greu de egalat. Cearta lor de la cinema – cu reducţiile lui misogine la „supărările femeilor egal ciclu“, în timp ce pe fundal un profesor bate cîmpii cu graţie despre cinema – e o lovitură de maestru. O Diane Keaton magistrală, ce oscilează între efluvii, vulnerabilităţi şi episoade de pură ţăcăneală, e prinsă în universul egomaniac şi nevralgic al unui Woody Allen în zilele lui cele mai bune şi mai negre. Despărţirile sînt multe, se produc cu uşurinţă, „ca la carte“, însă una singură contează: ultima. E singura reală, foarte departe de prima, departe de comedie, afară din orice zonă de confort. Cînd se produce, Annie se va fi eliberat deja de mult din lumea lui Alvy, iar el, fără nici o putere asupra ei, va retrăi în buclă tot ce noi am văzut deja cu alţi ochi decît ai lui pe ecran, mulţumită geniului allenian. Dintr-un studiu speculativ asupra relaţiilor, povestea lui Annie Hall va fi devenit atunci o mare iubire şi o traumă.

Protagoniştii din Eternal Sunshine of the Spotless Mind încearcă o despărţire absolută. Recurg la un dispozitiv de ştergere a amintirilor legate de celălalt. Prima o face Clementine – Kate Winslet. Joel – Jim Carrey, o face şi el apoi, din răzbunare. Ceea ce urmează e un labirint halucinatoriu – iar scenaristul Charlie Kaufman şi regizorul Michel Gondry sînt la ei acasă în această lume fracturată, plină de trasee care se întorc la ele însele. În acest labirint există un fir al Ariadnei complet neaşteptat: odată şterse amintirile, rămîne atracţia, chimia neîntinată dintre două minţi neprihănite de amintiri. Odată surpate toate motivele de suferinţă, rămîn să strălucească toate motivele care i-au adus împreună. De fiecare dată cînd se văd „pentru prima oară“, cei doi simt undeva, în fundal, o senzaţie nedesluşită de déjà-vu, o legătură iraţională. Pînă la urmă, nu e ceva foarte diferit de ceea ce simt orice doi oameni din lumea asta cînd se întîlnesc pentru prima oară şi chimia dintre ei funcţionează. Retezînd complet structura şi raţiunea, Gondry şi Kaufman deschid o meditaţie neaşteptată asupra începutului şi sfîrşitului iubirilor, şi despre tot spaţiul ambiguu pe care iubirea îl acaparează în creier, dincolo de raţiune şi chiar dincolo de memorie.

Broken Circle Breakdown, filmul belgianului Felix van Groeningen, despre care spunea cineva că e probabil cea mai tristă poveste spusă pe pămînt, şi că, dacă cineva a văzut un film mai trist decît ăsta, probabil n-a mai supravieţuit ca să-l povestească, e construit din împletirea necronologică între fragmente de agonie şi fragmente de extaz erotic şi muzical. Probabil cel mai frumos film despre muzica bluegrass a trebuit să vină din Belgia. Explicaţia ar putea fi faptul că, deloc timid, van Groeningen nu se fereşte de melodramă, dimpotrivă, o îmbrăţişează pînă dincolo de limita suportabilului. O poveste despre un cuplu tînăr de muzicieni bluegrass, a căror fetiţă bolnavă de leucemie e pe moarte, pare să bifeze cu zel şi fără nici o subtilitate toate mecanismele de stors lacrimi din cinema. Puţine filme sînt însă mai subtile în a analiza fatalitatea. „Viaţa nu e generoasă. Îţi ia tot ce iubeşti.“ Asta îi spune ea lui. Suferinţa erodează totul, aşa cum moartea stă cu precizie la capătul vieţii. Speranţa moare ultima, dar chiar moare, şi atunci cercul se rupe. Odată despărţiţi, cei doi sînt pe cont propriu. Fiecare face faţă fatalităţii în felul lui. Există multă magie primitivă în filmul lui van Groeningen, de la felul cum te absoarbe în suferinţă, prin episoade de infinită plăcere şi pînă la schimbări de identitate, ca soluţie de supravieţuire. Catharsisul muzical din Broken Circle Breakdown trebuie pus într-o categorie numai a lui. Spunînd povestea unei despărţiri devastatoare, Felix van Groeningen construieşte 111 minute de cinema pur.

Laura Popescu este jurnalistă şi traducătoare.