Trei motive pentru care m-am întors în România

Viorel GAIȚĂ
Publicat în Dilema Veche nr. 464 din 3-9 ianuarie 2013
Trei motive pentru care m am întors în România jpeg

Am stat opt ani în Canada. Opt ani „definitivi“. Cînd am plecat, în 2000, am vîndut tot şi-am zis că nu mă mai întorc niciodată. „Never say never again“ – vorba lui James Bond. M-am întors de atunci în fiecare vară şi definitiv în 2008. Sau cine mai ştie?

În Canada, imediat ce-am aterizat pe aeroportul din Montréal, cel mai mult mi-au plăcut norii. Nu se compară cu cei de la noi. Aşa că primii trei ani am rămas cu capul în ei: am făcut un master în comunicare, am fost la cursuri de limba franceză, am scris poezii, am făcut un copil, am fost la cascada Niagara. M-am dus pregătit, cu dopuri în urechi, că citisem eu că e un zgomot asurzitor. Am ajuns noaptea la cascadă. Mă aşteptam să fie închisă, dar nu era. Curgea liniştită în continuare. Nu se auzea nici musca. „Ai naibii canadienii ăştia. Ce tehnică au! Au pus surdină cascadei ca să nu-i deranjeze pe turişti pe timpul nopţii.“ Pe urmă, mi-am adus aminte de dopurile din urechi.

Oricît i-ar părea de bizar lui Tonciu, capitala Canadei nu e Montréal, nici Toronto, şi nici Vancouver. Este Ottawa, un orăşel plin de pensionari şi de clădiri baroce, în care clădirea Parlamentului seamănă cu un castel dintr-o poveste de Disney.

Încet-încet, pe măsură ce timpul trecea, norii cei pufoşi au început să se risipească şi, odată cu acest fenomen, capul meu a început să vadă mai limpede. Semnele începeau să apară. Chiar de ziua mea am picat examenul practic de conducere auto pentru Provincia Québec. Examinatorul m-a chemat peste trei săptămîni şi mi-a zis că în Québec nu se circulă ca-n România şi că trebuie să întorc capul după unghiul mort, lucru care şi acum mi se pare cu totul inutil, din moment ce unghiul e mort şi nu mai mişcă.

Într-una din plimbările mele cu bicicleta prin Montréal, am trecut pe lîngă o străduţă închisă circulaţiei. Se filma o secvenţă pentru un serial american de televiziune. Am descălecat şi m-am dus cu tupeu direct la producător. I-am spus că am lucrat în televiziune în România şi că vreau să mă angajez. M-a măsurat preţ de cîteva secunde, apoi m-a întrebat: „Ce eşti dispus să faci?“. „Orice“, i-am răspuns imediat, gîndindu-mă că n-are cum să mă pună să spăl vase sau altceva de genul ăsta. „Ai permis de conducere?“ „Da“, am minţit eu fără nici o remuşcare. Oricum, lumea filmului este ea însăşi o mare minciună. „Atunci ai să fii şoferul vedetelor. Le duci şi le aduci de acasă la locul de filmare.“ Ironia sorţii. O vedetă (adică eu), poate mai cunoscută în ţara ei decît erau ele în ţara lor, urma să le fie şofer. Ce onoare pe ele! Mi-am cumpărat la repezeală, cu 23 de dolari canadieni, un permis „d’apprenti conducteur“. Nici pînă în ziua de azi n-au înţeles vedetele lu’ peşte de ce insistam să stea una din ele în dreapta mea, în timp ce conduceam.

După nici o lună de zile am fost avansat asistent doi la regie. Aveam grijă să dau „intrările“ la cadru ale tuturor figuranţilor. Odată, casa respectivă de producţie a închiriat, pentru cîteva ore, o stradă importantă din Montréal şi tot ce a mişcat pe acea stradă în timpul filmărilor (biciclişti, maşini, pietoni etc.) a fost coordonat de mine. Ce mai, m-am simţit ca un mic Dumnezeu. Perioada asta boemă, cu plecări dimineaţa la 6 şi cu întoarceri seara la 11, a trebuit să se sfîrşească-ntr-o zi, şi ziua aceea a coincis cu naşterea băieţelului meu, Andrei. Am fost nevoit să îmi asum anumite responsabilităţi, şi printre ele a fost să-mi găsesc un serviciu stabil, un „nine to five“, care să nu depindă de capriciile industriei cinematografice americane, care cocheta din ce în ce mai mult cu British Columbia, preferînd să toarne majoritatea filmelor la Vancouver.

Aşa că m-am angajat la Bell Canada, un fel de RomTelecom al lor. Vindeam telefoane mobile, Internet, televiziune prin satelit. Prin telefon. Sunam şi vindeam. Vorbeam în două limbi care nu erau ale mele şi, cu toate astea, cînd vorbeam în limba română nu aveam nici un fel de accent. Ceva nu era în regulă.

Mi-am făcut un cerc de prieteni, mai bine zis un hexagon din şase familii care ne frecventam. Poate că prieteni e un pic prea mult spus. E greu să-ţi mai faci prieteni după o anumită vîrstă. Dădeam, prin rotaţie, petreceri cu muzică românească. Dansam pe Ciuleandra. Spuneam bancuri cu Bulă. Comentam ştirile din România.

Într-o zi, am dat la telefon peste un client român. I-am vorbit în limba maternă. Nu i-am vîndut nimic. Nici măcar un plan de întreţinere pentru telefonul mobil sau un supliment de canale pentru antena de satelit. Am vorbit despre dezrădăcinare şi despre sentimentul ratării. Omul fusese pilot în România şi acum era administrator la un bloc. Mai înainte fusese livreur de pizza. Juca fotbal în fiecare sîmbată seara cu o gaşcă de români. Am cerut şi eu adresa clubului. După ce-am încheiat convorbirea, şeful meu, un tunisian alunecos ca o anghilă, mi-a spus că m-a ascultat în căşti şi că n-a înţeles o iotă. I-am zis că nu-i vina mea că n-a învăţat limba română. Mi-a zîmbit şi mi-a tăiat 10% din salariu.

„De ce nu te-ntorci în România?“, m-a întrebat un prieten în timpul uneia dintre vizitele anuale în ţara de unde vin călător. „România e pe o pantă ascendentă. Nu te lua după ştirile de la ora cinci.“ „Tu de ce te duci atît de des în vacanţă în România?“, m-a întrebat altă dată un membru al unei familii din Hexagon. „De ce nu vii cu noi în Cuba, în Florida sau în Dominicană? Acolo se duc canadienii în vacanţă.“ „Pentru că pur şi simplu nu mă simt canadian“, i-am răspuns şi l-am văzut cum ridică nedumerit din sprîncene.

Culmea, multe expresii din limba română le-am înţeles mai bine fiind departe de România. De pildă, expresia: a fi cu fundul în două luntrii. Sau a fi rupt în două.

Pe un site care îi îndeamnă pe români să imigreze am citit azi cîteva fraze despre Montréal, oraşul în care am locuit opt ani. „Metropola pulsează, iar sîngele ei e lumina ce curge prin neoane. Cartierele etnice sînt o atracţie, ele însele. Cartierul chinezesc, roi de omuleţi mici şi repezi, mister şi tăiţei.“ „Mister şi tăiţei în geamantane“, aş fi scris eu. Propagandă ieftină menită să transforme profesori nefericiţi în şoferi de taxi nefericiţi.

De ce m-am întors în România? În primul rînd, din cauza unei alarme de fum care nu m-a lăsat să dorm o noapte întreagă, deşi nu era pic de fum în toată casa. Scotea un sunet ciudat care părea că vine din toate părţile şi de nicăieri. Ca un cîntec de greier. Chiar am crezut la început că e vorba de-un greier. Am dat patul la o parte, am căutat prin dulapuri, am scotocit prin debarale. Nimic.

În al doilea rînd, pentru că atunci cînd avea 5 ani (acum are 11), în timpul unei vacanţe în România, băiatul meu m-a întrebat brusc, pe stradă (eram pe undeva pe lîngă magazinul Cocor): tati, de ce nu locuim noi în ţara asta în care se vorbeşte tot timpul în româneşte?

Şi în al treilea rînd, datorită unei întîmplări simple, petrecute la una dintre „parangheliile“ date de români pentru români. Gazda, un tip exuberant, cu o soţie pe care şi-o adusese din România („N-au bă quebecoşii ăştia fete frumoase şi de casă ca ale noastre“), a observat că stăteam retras într-un colţ cu un păhărel de whiskey-ntr-o mînă şi cu un început de tristeţe-n cealaltă şi s-a simţit obligat să mă distreze, aşa că mi-a spus un banc, mi-a făcut un număr de magie şi în final m-a întrebat care-i treaba.

„Nu mă simt acasă“, i-am răspuns. I-au căzut trăsăturile în paharul cu whiskey. „Îmi pare rău. Am crezut că sînt o gazdă bună.“ „Nu, n-ai înţeles. În Canada nu mă simt acasă.“ S-a relaxat brusc. Carevasăzică nu era din cauza lui, angoasa mea. „Păi, de cît timp eşti în Canada?“ „Mai am un pic şi fac opt ani“. „Aaa, păi e prea devreme. De-abia după ce or să treacă 20 de ani o să începi să te simţi acasă. Cel puţin la mine aşa a fost.“

Aşa că m-am întors în România. Din 2008. Nu regret nici o clipă alegerea făcută. Pur şi simplu n-am mai vrut să aştept încă 12 ani ca să încep să mă simt acasă. Celor care mă acuză că am fost egoist şi că nu m-am gîndit la binele copiilor mei le voi răspunde că m-am gîndit şi am ajuns la concluzia că societatea noastră, aşa plină de bube cum este, îi învaţă pe copii şi altfel de valori în afara celor materiale. Şi, dacă nu eşti mulţumit, poţi chiar tu să te ocupi de educaţia copilului tău. Lucru care acolo nu este posibil. Pentru că trebuie să fii o rotiţă supusă într-un sistem care funcţionează şi care te striveşte dacă încerci să-l pui la îndoială. Oricum, copiii mei se pot întoarce oricînd în Canada, cînd vor fi în deplină cunoştinţă de cauză, pentru că sînt şi cetăţeni canadieni.

Viorel Gaiţă este realizator de emisiuni umoristice.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.