Aşa cum alţii colecţionează magneţi pentru frigider de prin călătoriile lor, mie îmi place să adun poveşti cu oameni şi stări cinematografice.

Berlin, 2007: în holul unui bistro lipsit de bratwurst (din fericire), m-am împiedicat de un flyer pe care scria „Heute Abend, Les Liaisons Dangereuses (Roger Vadim) im Kino“. Am pornit imediat să descopăr cum se simte franţuzeşte în Berlin. Văzusem deja filmul, însă, în momentul în care domnul de la casierie ne-a confirmat că proiecţia este în original, fără dublaj, am năvălit în sală, pe scaune confortabile, învelite în catifea negru-duios. Aşa, am descoperit un cinematograf atît de discret, încît i-am uitat şi numele. Prieteni pe vecie cu retina au rămas însă scaunele sobre şi prietenoase, mirosul de lemn vechi-aristocrat şi, bineînţeles, Jeanne Moreau nedublată în germană.

Rio de Janeiro, 2009: după ce ai petrecut trei zile mirobolante în Rio, complet opusul prejudecăţilor de-acasă („nu vă luaţi aparate foto că vi le fură“, „nu umblaţi pe stradă noaptea“ etc.) şi ai cunoscut oameni fabuloşi pe stradă, pe plajă, în parc şi la terase, normal că te întrebi şi cum e la ei la cinema. Aşa că ajungi la tine în cartier, în Botafogu, vezi că e totuşi prea devreme ca să îţi iei o caipirinha, optezi pentru un suc natural de mango şi intri în cinematograful Grupo Estaça˜o, care are în vitrină afişul celui mai nou film al lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona. Te bufneşte rîsul, pentru că fix cu jumătate de an înainte erai în Barcelona şi ziceai într-o doară că vrei să mergi în Brazilia, te aduni şi o întrebi pe domnişoara de la ghişeu într-o spangleză de succes dacă filmul este sau nu dublat în portugheză. Îţi zâmbeşte larg (îi suspectezi pentru o secundă pe brazilieni că au ceva greşit în ADN, toţi îţi zâmbesc pe bune şi nu politically correct) şi te linişteşte, asigurîndu-te că filmul este Legendado em Portugues. Intri cu ochi mari în sală, unde instant ţi se aprinde o sinapsă „madlena lui Proust“, pentru că recunoşti olfactiv izul de Cinema Gloria de vizavi de parcul IOR. Lipsesc doar băieţii de cartier cu „F*(^-o, băăă!“. În sala din Rio de Janeiro sînt, în afară de mine, doar vreo opt oameni, care se hlizesc la glumele mai mult sau mai puţin reuşite ale lui Woody Allen.

Paris, 2011: cînd stai pe caldarîm în faţa Pompidou-ului, urmărind discret cum o asiatică tocmai şi-a scos iepurele la plimbare, privirea îţi fuge la un moment dat înspre stînga şi îţi aduci aminte că acolo parcă văzuseşi un cinema. Te îndrepţi din curiozitate şi toată ecuaţia se schimbă cînd te loveşte în plex afişul cu Melancholia lui Von Trier. Extaz, luat bilet, băut rapid nişte rosé, intrat la film, scaune de catifea roşie, sală mică & plină, respiraţii din ce în ce mai rare în public. O să ţii minte toată viaţă cum ai văzut Apocalipsa pe Ecran Mare, în Paris.

Livia Cosmineanu
este manager al formaţiei Robin and the Backstabbers şi şefa unui departament de asistenţă jocuri online în cadrul Ubisoft Entertainment.