Iniţial, am cunoscut-o pe Elsa Lueder printr-un schimb de e-mail-uri, ea oferindu-se să traducă în germană o povestire scrisă de mine. Pe atunci nu ştiam de Casa cu olane şi de minunăţiile (culturale, colocviale etc.) care se întîmplă aici, decît din auzite şi nici n-am făcut, în primul moment, legătura. Apoi, am primit o invitaţie foarte directă, tipic nemţească, aş zice, să o vizitez la Vama Veche. Deşi îmi petrecusem o parte din tinereţea mea zbuciumată aici, nu mai fusesem în Vamă de trei ani şi nici nu-mi doream să merg cine ştie ce. Aveam rezerve. „Hotărăşte-te!“, mi-a scris Elsa. M-am hotărît şi bine am făcut.

Timp de patru zile, am avut senzaţia stranie că sînt în Vamă şi totuşi nu sînt. Casa cu olane a Elsei Lueder, înconjurată de grădina ei luxuriantă, e o oază. Închizi poarta mare, roşie, şi te trezeşti într-un spaţiu desprins parcă dintr-o altă lume, pe care nu-ţi vine să-l părăseşti decît pentru o baie în mare, la timpul potrivit. Din Vamă auzi doar muzicile felurite care devin un zumzet monoton. Însă nu casa în sine m-a impresionat, ci amprenta omului care o locuieşte (apropo de întrebarea mea legată de ce contează mai mult – oamenii sau locurile?). Deşi ştiam că vine dintr-o ţară străină, am simţit-o extrem de apropiată – România, spiritul de aici i s-au insinuat în suflet într-un mod cu totul aparte. Elsa Lueder cunoaşte România în profunzime, trecînd peste prejudecăţi şi clişee. Din lungile noastre conversaţii de la cină – în timp ce ne luptam cu ţînţarii autohtoni (sau bulgari) – despre limba română, literatură, comunism, diferenţe şi asemănări faţă de Occident, dar şi despre mersul lumii, în general, s-a înfiripat şi dialogul de mai jos. (A.P.)

Aveţi o relaţie lungă şi specială cu România. Prima dată aţi ajuns aici în anul 1974. Care sînt locurile care vă sînt cele mai dragi şi cum s-au schimbat ele în timp?

Eu sînt o provincială. Mă interesează mai mult periferiile, decît centrele lumii. Aşa şi cu România „mea“. Venind aici, împreună cu soţul meu, Paul Miron, cu intenţia de a înfiinţa un parteneriat interuniversitar, în 1974, ne-am găsit mai apoi, în toţi aceşti ani, decenii chiar, cîteva refugii. După conferinţe, tratative interminabile, determinări ideologice, palavre, toate ornate cu o ospitalitate exemplară, ne-am retras la mînăstiri, nu la cele „mondene“, ci la cele mici, pierdute în păduri, uneori cu o singură călugăriţă sau un eremit, lăcaşe încă marcate de şocul „închiderii“ din anii ‘50. Nu fără să fim aşteptaţi deja de cîte o maşină de la Securitate care, fidel, ne-a însoţit tot parcursul. Acolo am găsit autenticitatea, acolo ne-am refăcut. Sau în drum spre acasă, la nişte ţărani sau olari în Maramureş. Ei pentru noi au însemnat un fel de purificare. Şi, în plus, au contribuit mult la succesul aventurilor noastre culturale. Cu „delegaţiile“ germane, adică cu profesorii universităţii noastre de la Freiburg, pe care am vrut să-i convingem să se angajeze şi ei la vreun proiect ştiinţific, am trecut regulat prin satele maramureşene sau moldoveneşti. Să vă dau un exemplu: la un popas într-o curte pe la Valea Izei, eu am fost puţin îngrijorată cum primeşte un mare chirurg freiburghez invitaţia la masă, fiecare cu lingura lui de lemn într-o mare oală comună cu lapte acru, sau cum se va petrece drumul lui la „budă“, departe, în fundul grădinii. Profesorul însă, pe care nu-l văzusem niciodată fără să-şi dezinfecteze mîinile, s-a comportat bine. La plecare, a rugat gazda să-l lămurească cum se manifestă sistemul comunist la ei. Ţăranul Gheorghe i-a explicat: „Vedeţi dumneavoastră, comunismul m-a făcut rău. Cum eu n-am ce să dau animalului meu de mîncare, nici pîine nu mai este, trebuie să-l bat pe bivolul meu ca să lucreze... om rău m-a făcut!“ Aici profesorul a înţeles ce n-a înţeles de la toţi „oficialii“ întîlniţi, cu toate laudele lor despre partidul comunist care se ocupă atît de binele omului.

Lucrurile s-au schimbat, desigur. Cel puţin la prima vedere. Casele maramureşene de lemn, superbele case, se înlocuiesc cu cele „nobile“ de ciment, porţile sculptate se pierd, oamenii se grăbesc. Şi totuşi...

Cum s-ar putea face turism în România la un mod coerent? Şi „de succes“?

Nu pot răspunde pe plan general, nici pentru toţi străinii, doar personal. Turistul german care ar veni în România este individualist. Nu mai merge turismul „de masă“, nici ca formă, nici în conţinut. Ceea ce merge este un turism „de nişă“, turismul „blînd“, cum spun nemţii, un turism orientat ecologic, care respectă atît dorinţele omului, cît şi nevoile naturii. În plus, turistul german, care ar veni aici, şi-ar dori un concediu activ. Sport, wellness, relaxare prin mişcare. Iarăşi un exemplu trăit: un fost student de-al meu este, momentan, lector de limbă germană la Sofia. A fost vizitat, în mai multe rînduri, de fostele sale colege. Avem un obicei: cînd putem, ne întîlnim de Rusalii la Vama Veche, la Casa cu olane. Cum sîntem cu toţii drumeţi, s-a lansat ideea să ne dăm rendez-vous la Dunăre, ca să facem pe jos drumul de la Dervent pînă la Vama Veche, parcurgînd agale acele sate îndrăgite de mine, unde te crezi la capătul lumii, unde femeile mai cară apă de la fîntînă, unde nu vezi decît oi şi păduri sălbătice, unde te încrucişezi cu tot felul de etnii – români, tătari, machedoni –, unde dai de urmele unor de case nemţeşti (la Cobadin). Bun plan! Dar nu de realizat, dacă nu vrei să mergi pe şoseaua naţională sau judeţeană. Lipsesc drumuri, cărări, poteci, hărţi potrivite, de asemenea. Am fost nevoiţi să renunţăm şi drumeţii amatori au rămas în Balcani.

Vorbeam de turismul „blînd“, un turism adaptat nu numai la placul „clientului“, ci la posibilităţile locului. Sînt atîtea locuri fermecătoare; de pildă, mă gîndesc doar la Valea Bistriţei, cu ferme mici, dar îngrijite, cu mîncare „ca la mama acasă“... Dar cum ajungi acolo? De la München, de la Viena, de la Copenhaga? Mai trăim noi pînă la terminarea autostrăzii? Dacă aceasta este o datorie a statului, alta ar fi sprijinirea directă a iniţiativelor acelor particulari care vor oferi serviciile lor turistice, care vor pune la punct fermele lor, cu un minimum de confort. Statul, nu băncile, trebuie să dea un sprijin financiar, în condiţii rezonabile, în acest scop. Şi distribuirea banilor europeni să fie mai transparentă. Şi mai corectă. În Munţii Pădurea Neagră, unde trăiesc eu, este foarte la modă Ferien auf dem Bauernhof, vacanţa la fermă. Familii cu sau fără copii mici sacrifică timp şi bani pentru o astfel de vacanţă. Şi ţăranul german nu este mai deştept decît cel de pretutindeni. Unii mai povestesc cum au fost instruiţi de către autorităţi, imediat după Război, pentru înviorarea turismului: „Schimbaţi zilnic cearceafurile! Puneţi frumos pliculeţele de ceai, pentru mic şi pentru mare! Organizaţi excursii!... dar mai ales: Fiţi prietenoşi şi politicoşi! Faceţi în aşa fel ca să revină clientul a doua oară! Să nu se simtă exploatat, jefuit!“ Dacă s-a putut, pornind de la un nivel foarte modest, foarte jos şi sărac, în Pădurea Neagră de atunci, ar merge şi la Marea Neagră de astăzi.

Ştiu că sînt şi aici astfel de întreprinzători, agreabili şi cugetaţi, dar încă predomină atitudinea că bogăţia vine de azi pe mîine şi turistul trebuie muls măcar ca o văcuţă.

Aveţi o casă la Vama Veche, Casa cu olane, construită la începutul anilor ’90, cînd aici nu era nimic, în afară de cîteva case, o plajă, un măgar priponit de un stîlp, nişte gîşte. Asta aţi găsit aici atunci, însă, de-a lungul timpului, aţi asistat, fără să vreţi, la „înflorirea“ şi „decăderea“ fenomenului Vama Veche. Face parte Vama Veche din „România pitorească“?

Noi am ajuns întîmplător la Vama Veche. După ani de colocvii germano-române, ba în Germania, ba în România, am simţit dorinţa de a crea un lăcaş pentru întîlnirile noastre ştiinţifico-culturale, un loc „neconvenţional“, cum se spune astăzi. Astfel s-a construit, cu greu – firme de construcţii nu prea existau pe atunci – Casa cu olane, cărînd piatră cu piatră, olan cu olan. Olanul pentru noi fiind simbolul unei legături între spaţiul de aici şi „serenitatea“ Mediteranei.

Cînd mă duc acum, dimineaţa devreme, la mare, la baia mea energizantă, mă întreb însă unde este această serenitate, din moment ce calc prin rămăşiţele nopţii – murdării de neimaginat la porţile noastre, oameni care dorm pe stradă, gunoaie peste gunoaie, agresivitatea urîtului. Şi totuşi, nu lipsesc excepţiile. Primele la măturat şi stropit, decis şi precis, sînt fetele de la restaurantul Popas, o casă prietenoasă, cu mîncare gustoasă, care nu-ţi periclitează sănătatea; mai la vale, la Patiserie, te atrag un covrig cald sau o plăcintă suculentă pentru micul dejun, servită cu un salut şi un zîmbet simpatic. Ajungi la apă, iarăşi peste mormane de sticle şi chiştoace, te grăbeşti să ocoleşti şi... te refugiezi în mare. Ieşind în faţa barului Biblioteca, care tocmai ridică obloanele, eşti reîmpăcat cu destinul, sorbind un capuccino, servit cu amabilitate: „Este jobul meu, doamnă!“ Sau seara, după o zi agitată şi o plimbare lungă pe cîmpurile din spatele satului, după a doua baie, ţi se pune în faţă, pe tejghea, ca de la sine înţeles, o apă sau o bere, în barul tinerilor mei prieteni, aproape de graniţă. „La Ascunziş“ l-am numit eu, ascunzîndu-mă de lume acolo, „Borna 0 RO“ îl numesc proprietarii. Te linişteşti: mai există el – bunul simţ! Dacă îl cauţi, îl găseşti! Şi parcă nu mai regret că nu mai este cum a fost la început: trei gîşte, un măgar şi nisip. A fost frumos, dar a fost odată. Ce rămîne însă regretabil este că în arhitectură nu se respectă nicăieri specificul locului. Ce caută clădiri cu şase etaje la malul mării, construite pe nisip, într-un sat unde sînt specifice tradiţionalele case dobrogene, joase, parcă intrate în pămînt, ferindu-se de furtunile şi vînturile peste care s-au rostogolit ciulinii Bărăganului? Ce caută clădiri asemănătoare unor cabane de vînătoare din munţi, la mare? Ce caută această mixtură de vile fără bun gust într-un fost sat de ciobani? Unde este estetica arhitecturală care ar putea să existe şi în cele mai modeste construcţii? Cine a stat vreodată într-un Trulli în Apulia sau într-un Rustico în Ticino ştie ce bine face omului un anturaj natural. Pentru regiunea noastră, am putea să ne amintim de modele locale stil „Balcic“, care nici n-ar exclude instalarea unui minimum de confort. Lăsaţi-i pe arhitecţii cu o privire mai largă să-şi facă treaba, în loc să cumpăraţi pereţi de prefabricate de la Praktiker, pentru chioşcuri şi cocioabe!

Ce contează mai mult, locurile sau oamenii?

Oamenii, fără dubiu! Dar trebuie să fie şi o relaţie între omul şi locul lui. Omul poate sfinţi locul, dar îl poate şi blestema, îl poate distruge. Reflectînd acum asupra convorbirii noastre, îmi dau seama că prea multe lucruri au găsit un contur negativ. Nu intenţionat. Dar sînt lucruri trăite, văzute, constatate. „Întîmplări care rănesc sufletul“ le-ar numi povestitorul ceh Bohumil Hrabal. Dar lîngă ele sînt şi multe momente şi mai ales fiinţe luminoase pe care nu trebuie să le neglijăm. Ele au în sine o lumină, ca macii pierduţi ici-colo într-un cîmp de iarbă rea, dar totuşi iarbă verde. Cînd ajung prima dată în an la Vama Veche, în mai-iunie, îmi place să le scutur sămînţa. Dacă scuturaţi şi voi, poate răsar mai mulţi.  

Elsa Lueder este profesoară la Seminarul de romanistică, Departamentul de limbă şi literatură română, Universitatea din Freiburg, Germania.

a consemnat Adina POPESCU