Acum sînt în faza a treia. În prima, voiam să ştiu cum era să te uiţi la televizor în România înainte de 1984. Şi, în a doua fază, am aflat. Apucasem ca prin vis un Revelion al tineretului pe 2 (cu Semnal M, „La fereastra ta“), Olimpiada de la Los Angeles din ’84, nişte Dallas, Omul din Atlantis şi nişte Şlagăre în devenire (pînă şi alea interzise din 1987, deci pînă şi alea!!!). Despre ce a fost înainte, v-aş spune pe scurt că a început cam în doru’ lelii, fără logistică. Dar trebuia să înceapă, pentru că în ultima parte a anilor ’50 toate ţările comuniste îşi fac televiziune (doar albanezii au aşteptat pînă în 1968). Televiziunea a fost la început un fel de cinema vorbit, cu multe transmisii în direct pentru că nu se putea înregistra pe vremea aia. Emisiunile începeau cînd voiau ele şi se întrerupeau des pentru că nu se putea altfel.

O primă faimă are un concurs inter-regiuni, Dialog la distanţă, din care se mai păstrează în arhivă o ediţie din 1967, cu regiunile Braşov şi Galaţi concurente. Fiecare dădea un spectacol de muzică populară, „cultă“ şi uşoară; se răspundea la întrebări de cultură generală; totul dura cam două ore, iar studioul bucureştean organiza un fel de duplex cu locaţiile „din teritoriu“, acolo unde era posibil. Prezentatorii erau destul de timizi (aici se lansează Ion Besoiu, de pildă, pe atunci actor la Sibiu) şi vorbeau destul de şablonard, dar existau şi numere de umor. Era un show de recucerire a României de către români, cum ar spune unii, dar unul prea puţin ideologic în raport cu intenţiile de mai încolo ale lu’ Tovărăşu. În ediţia despre care vorbesc, cîştigă Braşovul tocmai pentru că Galaţiul prezintă în final un număr de coregrafie proletcultistă pe care juriul regiunilor îl depunctează drastic. Era ceva asemănător cu spectacolele omagiale de mai încolo, dar atunci îţi spuneai că s-a terminat.

După 1968, regretatul Pavel Cîmpeanu, omul care-l zvînta la şah pe viitorul preşedinte, devine şeful Oficiului de Sondaje al Radioteleviziunii şi purcede la un fel de sociometrie, pe cît de interesantă, pe atît de inutilă. Conform studiilor echipei sale, programele cele mai vizionate ale televiziunii sînt filmele, sportul, varietăţile, Telejurnalul şi anchetele. Primele se răresc, Telejurnalul se scurtează şi devine o cronică medievală a faptelor de vitejie ale Cuplului, iar ultimele dispar.

Teleenciclopedia şi Reflector

Despre varietăţi, se ştiu şi se văd multe astăzi. Existau emisiunile cu public, care durau o groază (într-una, de pildă, spectatorii îl cheamă de n ori la rampă pe Dan Spătaru şi emisiunea se termină bine după ora 24). Magazinele de duminică după-amiaza nu dispar nici în anii ’80, nici Teleenciclopedia, de altfel. Primele îşi tot schimbă numele, dar rămîn parte din brandul TVR. Împreună cu Revelioanele, Teleenciclopedia e printre foarte puţinele emisiuni în care nu erai obligat să spui cele trei cuvinte magice („tovarăşul Nicolae Ceauşescu“). Nu trebuie uitat că telejurnalele, deşi atent controlate dintotdeauna, aveau rubrici culturale şi de fapt divers care le transformau în magazine de actualităţi uneori mai relevante decît azi.

Pe lîngă toate astea, erau însă anchetele, emisiunile realizate de redacţia tineret şi social-educativă, la început bijuterii estetice (Clubul tineretului), apoi tot mai angajate social şi ideologic. Sigur, se vorbeşte mult despre Reflector şi se spune că Ceauşescu ar fi încurajat emisiunea pentru a critica starea de lucruri din Vechiul regim. Care vechi, întrebăm azi? Păi, cel comunisto-stalinist, deosebit radical, se credea atunci, de cel comunisto-naţional (de meditat la toate filiaţiile lui afterparty). Fapt este că Reflector (plus Transfocator – cu rubrica „Telepaşaport“, strămoş al programelor tip Discovery, Ancheta TV, Nocturna TV, Faţă-n faţă, diverse alte reportaje), imposibil de imaginat astăzi – subliniez, astăzi, dacă ar fi să luăm o mare multinaţională prezentă în România care ar urma să fie criticată în presă – trebuie rărit de la un moment dat. Pentru că economia nu mergea la nivelul scontat, pentru că moravurile nu se schimbă – ba se înrăutăţesc în anii ’80 – o emisiune ca Reflector n-ar fi făcut decît să constate eşecul material şi spiritual al regimului. De asta, Reflector încetează în 1976 şi mai supravieţuieşte într-un avatar atenuat la redacţia economică, pînă în 1983.

Interesant este că Anchetele rezistă pînă în 1984, dar tonul şi intenţia lor se modifică. Ele devin anchete morale, ideologice, cu atît mai spectaculoase însă. Una dintre realizatoare, talentată şi enervantă à la fois, este Anca Arion, care reuşeşte să mă enerveze şi pe mine, în 2012, cu un ciclu de emisiuni numite Dus-întors pe drumul amăgirilor. E vorba de un ciclu de anchete realizate prin 1980 pe cazurile unor emigranţi români ilegali întorşi cu coada-ntre picioare în Republica – măreaţă vatră. Ei apar ca nişte rătăciţi reprimiţi cu mărinimie la sînul sever al României socialiste, după ce şi-o luaseră grav pe suprafaţa minată a Occidentului bestalizat de capitalism.

Presa fără critică moare – i-ar fi spus lui Ceaşcă un mare mahăr din epocă, dar degeaba. Deja după 1976, varietăţile, filmele artistice, anchetele TV duc în concert o politică ale cărei principii sînt următoarele: culpabilizarea iniţiativelor individuale neintegrate instituţional la nivel de Partid şi de Stat (ascultaţi de pildă clipul „Chilipir“ al lui Marius Ţeicu, pe YouTube: acelaşi mesaj este explicitat în Anchete TV, despre nevolnicia celor care refuză reţeaua comerţului de stat în favoarea celor informale şi private), cultivarea unui misticism al datoriei faţă de colectiv (ţară, popor, partid, uzină, familie etc.), combaterea efectelor nocive ale sectarismelor şi superstiţiilor.

Toate se termină însă în 1985.

Dar urmează ultima mea fază – cea prezentă, susceptibilă şi ea de schimbare. Adevărul e că, oricît am vrea să facem să pară altfel lucrurile, TVR a funcţionat – dacă o comparăm cu o instituţie occidentală – impulsiv şi dezorganizat. Adevărul e aspru: nu doar că eram pe ultimul loc în Europa la răspîndirea televiziunii în teritoriu, dar în epoca ei de aur (nu a lui!) eram plasaţi spre coada listei televiziunilor din Est, înaintea Bulgariei şi a Cehoslovaciei (imediat după 1968 doar), dar după URSS, RDG, Iugoslavia, Ungaria, Polonia. O droaie de emisiuni erau plicticoase nu din cauza cenzurii, ci pentru că erau făcute prost. Excepţiile (de la Tudor Vornicu la Carmen Dumitrescu şi Sorin Pamfil, ca să nu vorbim de Valeriu Lazarov la început sau de Alexandru Bocăneţ după – vorbesc doar de ceea ce am văzut) confirmă regula. Regula asta transcende orice cenzură şi ea trebuie să ne preocupe ceva mai mult decît veşnicile Judecăţi de Apoi.  

Alexandru Matei este eseist. Cea mai recentă carte publicată: Mormîntul comunismului românesc, IBU Publishing, 2011.

Foto: Corina Chiriac, Cornel Constantiniu, Angela Similea, Marina Scupra (Mamaia, 1984)