Un cîine cît lumea  Era un cîine mare. Se-ncolăcea în jurul corpului meu mic, ca şi cum ar fi fost o sfoară cu mulţi colţi. Am scăpat sacoşa din mînă. Am început să plîng. Încet. Îmi era frică să nu-mi audă lacrimile. Îmi era frică să nu-l sperii. Aveam vreo şase ani. Mama mă trimisese la alimentara din faţa blocului să cumpăr pîine. Am cumpărat-o. N-am mai mîncat-o. Mama nu ştia de ce nu mai urc. S-a uitat pe geam şi ne-a văzut. Un copil speriat şi nemişcat din care curgeau lacrimi, mîrîit de-un cîine. Un cîine cît toată lumea.

În 2006 am scris piesa Mi-e frică. A fost selectată în urma concursului dramAcum 3, a obţinut o bursă de dezvoltare de text, a fost regizată de către Radu Apostol – spectacol-lectură – la Teatrul Foarte Mic şi a avut o lectură la Lark Theatre, New York. Mi-e frică este o instalaţie dramaturgică, în care se suprapun mai multe fire de frică, mai multe vîrste şi poveşti ale angoasei. În fetiţa-frică, pe care am hotărît, împreună cu Radu Apostol, să o joace o bătrînă, s-au cocoşat toate „spaimele de mîine“ ale personajelor. Toate fisurile fricilor din ei, tencuite cu aparenţa că deţin controlul asupra lor şi asupra celor din jur. Aparenţă subminată de vulnerabilitatea care se revolta în fiecare dintre ei.

Mi-e frică a fost, dintre toate textele mele, piesa la care am lucrat cel mai mult şi de care, de la un punct încolo, mi-a fost foarte frică. Simţeam, de fiecare dată cînd reciteam un nou draft, că-mi scapă pojghiţa, de teamă, pe care aluneca identitatea piesei sau că nu găsesc intimitatea specifică a fiecărei frici în parte. Aveam senzaţia că pierd unitatea spaimelor, care lega subteran spaţiile afective ale personajelor, înţepenirea lor într-o obsesie congelată, dependenţa lor de o crăpătură încă vie din blocul în care-au trăit prea mult ca să-l poată părăsi. Lumea fricilor din text era o supraetajare de emoţii fluide, de fragilităţi topite unele în altele. Fricile transparente aveau ecou. În fetiţa-bătrînă, căreia îi era teamă să se nască, fremăta doamna în vîrstă, lipită de bulina roşie de pe blocul din care văzuse cele mai frumoase apusuri. Doar de-acolo roşul vineţiu putea fi atins. Doar acolo orice frică putea să se evapore. Ca şi cum nu s-ar fi „petrecut“ niciodată.

Printre fricile corespondente din piesă, cea a bătrînei care-şi mîngîie cîinele a rămas, indiferent de stadiile prin care a trecut textul, neschimbată. E un cîine mic, cu blăniţa îngheţată. O Mola care nu mai vrea boabe. Și ei i-a fost cîndva frică.

Mihaela Michailov este critic de teatru şi dramaturg.