Odată cu generaţia mamei mele, e posibil să se stingă şi ultimii oameni care mai au încredere în sistemul public de pensii. Şi e posibil ca, în acel moment, sistemul public de pensii să nici nu mai existe în forma pe care o ştim azi. Şi nu pentru că o calamitate de genul deficitului din ce în ce mai mare al fondului de pensii i-ar da lovitura de graţie, ci pentru că, de fapt, nu vom mai dori un sistem public de pensii. Cel mai mare inamic al oricărui sistem public de protecţie socială sau care furnizează un serviciu public – educaţia, sănătatea – este neîncrederea în stat, în ceea ce înseamnă public în general.

Sistemul românesc de pensii nu e alimentat suficient cu încredere şi, implicit, nici cu fonduri. Rata de colectare a CAS este putin peste 60% – spunea Ileana Ciutan, preşedinta Casei Naţionale de Pensii şi alte Contribuţii Sociale, la dezbaterea organizată de CeRe, pe 30 ianuarie. Asta înseamnă că există angajatori care nu plătesc contribuţiile sociale (unul dintre motivele invocate frecvent pentru această situaţie fiind procentul ridicat al acestora).

Această rată de colectare mică – mai puţin de jumătate! – contribuie, în acest moment, la un deficit de 2,5% din PIB, conform studiului efectuat în proiectul „Reforma pensiilor – de la experţi la public“, coordonat de Centrul de Resurse pentru participare publică în parteneriat cu Centrul Român de Politici Europene. Sistemul nostru de pensii nu e încă în pericol, dar, dacă se confirmă previziunile Institutului Naţional de Statistică privind evoluţia noastră demografică sau previziunile privind rata de ocupare, începînd cu 2030 vom avea probleme.

Dacă, iniţial, în cadrul proiectului nostru, ne doream să vedem cum facem această reformă, astfel încît să avem un sistem public de pensii peste 20 de ani, cred că principala întrebare este dacă vrem un sistem public de pensii şi, dacă da, care ar trebui să fie menirea lui.

Să ne întoarcem la filozofia lui, a ceea ce înseamnă public şi protecţie socială. Este o discuţie care (nu) se poartă numai în România, ci peste tot în lume, odată cu criza semnalată de căderea Lehman Brothers, în 2008.

În urma recesiunii, mai toate statele membre ale UE au operat astfel de reforme – înăsprind condiţiile de pensionare, mărind vîrsta de pensionare şi tăind din beneficii. Există o preocupare la nivel european pentru acest subiect, în 2012 Comisia Europeană publicînd „Cartea Albă a Pensiilor“, document fundamentat pe o serie de consultări şi cercetări ample la nivelul întregii Uniuni. În acest moment, la Bruxelles se discută despre sistemele de pensii ocupaţionale şi despre noi reglementări pentru fondurile de pensii private.

Confruntată şi ea cu venituri din ce în ce mai scăzute la buget, România a efectuat deja o reformă în 2010, iar sistemul actual nu e chiar atît de aproape de colaps pe cît ne anunţă de obicei burtierele televiziunilor. Cu toate acestea, actualul sistem are limitele lui, şi nu e un sistem pe care să-l poţi schimba de pe o zi pe alta sau să-l laşi la voia întîmplării, ci necesită o privire atentă, constant îndreptată asupra lui, dar şi asupra altor factori ce l-ar putea ameninţa: speranţa de viaţă, rata ocupării, rata de colectare, tendinţele demografice de îmbătrînire, natalitatea scăzută etc. În timpul proiectului nostru, ne-am dat seama că există un factor cu mult mai mare şi o insidioasă influenţă asupra sistemului public de pensii: gradul de încredere cu care învestim acest sistem.

De aceea, orice demers de reformă pentru sistemul public de pensii este oportun şi necesar. Ce aşteptări avem de la sistemul de pensii? Cum acoperim deficitul fondului de pensii? Cum creştem acea rată de colectare? – toate acestea sînt întrebări pe care le adresăm în cadrul proiectului „Reforma pensiilor – de la experţi la public“. Ne-am dorit să arătăm că reforma unui astfel de sistem e mai fezabilă, mai onestă şi chiar mai justă dacă ea se face împreună cu cei afectaţi de această reformă. Ne-am propus să facem asta cu mijloacele pe care le avem la îndemînă, utilizînd cîteva instrumente de consultare publică (dezbateri, forum deliberativ) şi adresîndu-ne unor categorii de factori interesaţi. Nu avem pretenţia că, în materie de consultare în ceea ce priveşte sistemul de pensii, ceea ce facem noi e suficient. Sarcina acestor consultări publice, care trebuie să fie mult mai ample şi care ar trebui să ofere mult mai multe informaţii publicului, cade, de fapt, în sarcina Guvernului şi chiar a parlamentarilor.

Aşteptăm ca decidenţii – după ce noi ne vom fi terminat treaba şi ne vom fi consultat cu cetăţenii, experţii, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele şi mediul de afaceri – să ia în considerare concluziile acestor dezbateri. Proiectul nostru se termină în octombrie 2014, şi am vrea ca, ulterior, decidenţii să reflecteze la ceea ce am descoperit în cadrul proiectului, mai ales la lipsa de încredere în sistemul public de pensii şi la lipsa de încredere în ceea ce înseamnă sistem public în general.

Tema pentru politicieni – dincolo de cine e ministrul Muncii sau ministrul Finanţelor – este cum creşti încrederea într-un sistem care este perceput că fiind şubred şi corupt? Cum alimentăm cu încredere statul român şi, implicit, bugetul public de pensii, pe fondul unei aversiuni faţă de ceea ce înseamnă stat în general?

Florina Presadă este coordonator de proiecte la Centrul de Resurse pentru participare publică – CeRe, din 2007.