În ianuarie 1668, un straniu personaj își făcea apariția la Saint-Germain-en-Laye unde se găsea Curtea regelui Soare. Noul venit era un bărbat arătos de circa 40 de ani (el însuși mărturisea 43), cu ochi frumoși și îndrăzneți, cu o frunte bine desenată, barbă și părul lung și buclat, îmbrăcat după moda orientala a vremii: o mantie de mătase brodată cu motive florale și căptușită cu blană, un anteriu cu nasturi și găitane brodate ca voievozii români, purtînd pe cap o căciulă de samur împodobită cu o pană de egretă prinsă într-un nod de diamante. Un martor ocular își amintea că "l-am văzut atunci la Paris mergînd călare à la polonaise, cu o sabie a cărei teacă părea foarte bogat împodobită, fără suită, făcînd pe grozavul și cu un aer foarte fudul."

Abia ajuns la Paris, nobilul străin își comandă un superb portret de format mare (A3) din care Biblioteca Națională a Franței conservă trei exemplare. Aceste portrete au fost distribuite de beneficiar regelui și diferitelor personaje importante de la Curte într-o vreme cînd nu apăruse încă moda cărților de vizită. O foaie volantă de aceleași dimensiuni era anexată portretului și conținea un adevărat curriculum vitae într-o franceză impecabilă: "Meimet (sic!), astăzi Jean-Michel Cigala, este fiul faimosului Cigala și al sultanei Canou Salie, fiica sultanului Ahmet (1603-1617), sora sultanului Osman (II, 16218-1622), a sultanului Amurat (IV, 1623-1640) și a sultanului Ibrahim (1640-1648), tatăl marelui sultan astăzi domnind (Mahomet IV 1648-1687). Nu a fost niciodată pașă sau mare vizir, deoarece potrivit legilor Imperiului Otoman aceste funcții sînt prea mici pentru cei de sînge imperial. Ibrahim l-a creat suveran inchizitor al Ierusalimului și al întregii Țări Sfinte. Dar, întrucît pentru a fi ascultat, această funcție obligă pe cel care o îndeplinește să poarte titlul de pașă, el este numit pașă de Ierusalim, al provinciilor Iordanului, al fluviului Nil, al regatului lui Faraon, al întregii provincii a mării Roșii, Cafarnaum, Agasia, Chaldea, Nazaret, Betleem, Ierihon, Galilea, Betania, Samaria și gardian al Sfîntului Mormînt al Domnului nostru."

Revenind la portret, el reprezintă pe Cigala (îl vom numi Jean-Michel) în bust, sprijinit pe o consolă, avînd în jur un text latin care sună astfel: "Joannes Michael Cigala stirpis ottomanae princeps Dei gratia christianus".

Urmau armoariile: o coroană princiară (închisă) sprijinită pe două scuturi, unul conținînd un vultur cu un singur cap, iar celălalt trei săgeți încrucișate la mijloc, purtînd o altă coroană și flancate de o lună nouă și o stea. Sub blazon, un turban, un iatagan și un buzdugan încadrate de o inscripție latină: Domine Jesu Christe, gratias ago tibi quia vocasti me de tenebris mahometanis in admirabile lumen tuum (Doamne Isus Hristoase, mulțumescu-Ți Ție că m-ai chemat din întunericul mahomedan în admirabila ta lumină").

În sfîrșit, un alt text rezumă astfel viața sa: "Jean Michel, văr al Marelui Sultan. Fiu al celebrului Sinan pașa de Cigala născut din fata sultanului Ahmet care se numea sultana Salie Canun, sora sultanului Ibrahim, tatăl împăratului turcilor astăzi domnind, a fost pașă de Ierusalim, vistiernic general al tributului și gardian al Sfîntului Mormînt al Domnului nostru Isus Hristos, și plenipotențiar absolut al regatelor Alexandriei și al întregului Egipt pînă la marea Roșie, al regatelor Ciprului și Trebizondei și generalissim al mării Negre etc. Părăsind cu generozitate toate aceste demnități pentru religia creștină, astăzi capitan al armatelor Maiestății sale Imperiale Romane".

O ultimă informație pe foaia anexată portretului preciza scopurile vizitei sale la Paris: "De la Roma a venit cu fericire la Paris unde așteaptă ocazia favorabilă pentru a-l saluta pe rege, pe regină și pe domnul Delfin".

Din autobiografia pe care a publicat-o cîteva luni mai tîrziu tot la Paris aflăm că "Ajuns la Paris și aflînd că Maiestățile Lor erau la Saint-Germain-en-Laye, s-a dus să-și facă reverența înaintea plecării regelui în călătoria din Franche-Comté și a primit din partea lor toate dovezile de afecțiune pe care și le putea dori."

Această primă vizită - de fapt o simplă prezență în grămada de curteni care se îmbulzea în anticameră și camerele vecine dormitorului regelui, sau poate pe aleile parcului - a avut loc înainte de 2 februarie cînd regele și Curtea au pornit în călătorie în Franche Comté cucerită de armatele franceze între 2 și 24 februarie. Era vorba de o posesiune imperială revendicata de Ludovic al XIV-lea ca drept de moștenire al soției sale, Maria-Tereza după moartea tatălui ei, Filip al IV-lea (al Spaniei).

Jean-Michel Cigala are onoarea unei audiențe la rege în primăvară, este invitat la cină de ducele de Saint-Aignan (François Honorat de Beauvilliers, 1607-1687), primul gentilom al Camerei care avea responsabilitatea serbărilor de la Curte, este apoi primit de regina Maria-Tereza care "știind că avea o funcție în armatele împăratului (Leopold I) și trăise destul de mult la Curtea Maiestății Sale Imperiale, se interesă de sănătatea împărătesei, sora sa". Face apoi reverența cuvenită Delfinului Louis de France (1661-1711) în vîrstă de 7 ani, care îi cere permisiunea să-i pipăie hainele și iataganul. Revenit la Paris în compania ducelui de Saint-Aignan, nu înainte de a saluta diverse altețe regale și princiare, Cigala duce o viață mondenă de vizite și recepții ale celor mai importanți seniori și doamne de la Curte. Are de asemenea onoarea de a fi invitat la adunarea anuală a cavalerilor de Malta prezidată de comandorul Jacques de Souvré, revine pentru a treia oară la Saint-Germain și "vreme de opt zile se achită de toate obligațiile unui perfect curtean cu atîta dibăcie ca și cum ar fi fost crescut aici din copilărie. Era mereu invitat la dineul regelui care resimțea o mare plăcere să discută cu el. A fost prezent la cea mai mare parte a serbărilor organizate pentru rege și într-o zi, ajungînd cu întîrziere la Comedie, regina îi oferi un loc la trei pași de ea”. După ce își luă rămas bun de la rege și de la regină, Cigala primi din partea suveranilor ”două lanțuri de aur cu portretele lor din același material pentru a-i mărturisi prin acest cadou de preț stima ce i-o purtau".

Aceste detalii se găsesc numai în cartea sa, terminată în iunie și publicată la începutul lui iulie 1668. Ea este un monument de impostură de la un cap la altul, așa că vom începe cu începutul. Autorul se prezintă drept fiu al unui cunoscut renegat italian, Scipion Cigala care a jucat sub numele de Iusuf Cigala-Zade un rol important în istoria Moldovei la 1574 (detronarea și moartea lui Ion Vodă cel Cumplit și instalarea lui Petru Șchiopul pe tron) și care moare la 1605. Dar Mehmet - sau Jean-Michel - declară că s-a născut la 1625 și după moartea timpurie a tatălui său ar fi fost educat de marele Muftiu, după care devine paharnicul sultanului Ibrahim. De un caracter extrêmement prompt (s-ar traduce "iute"), este condamnat la moarte deoarece răstoarnă o cupă cu vin din carea bea sultanul afirmînd că era apă! Salvat în urma intervenției marelui Muftiu, i se comută pedeapsa la 500 de lovituri de baston, dar grație constituției sale viguroase supraviețuiește acestei pedepse și este numit "teftici", adică guvernator extraordinar la Ierusalim.

Plecarea la Ierusalim coincide cu cea a sultanei și a unui fiu al sultanului Ibrahim care se duceau în pelerinaj (hadj) la Meca. Pe drum, galera lor este capturată de cavalerii de Malta care fac prizonier copilul imperial. Acest eveniment s-a produs în 1644 și a avut un mare ecou internațional: convertit la creștinism și devenit călugăr dominican, tînărul, poreclit "Tatăl otoman" (Padre ottomano) petrece doi ani la Paris între 1665 și 1667 și este bine primit de rege și de Curte, după care se retrage în Malta unde moare la 1676.

Revenind la Mehmet Cigala, care avea 19 ani în 1644, aflăm că a hălăduit doi ani la Ierusalim unde locuia în palatul lui Pilat din Pont (fostul palat al lui Irod). Aici va avea revelația grației divine care îl salvează de la o moarte sigură pe cînd suferea de o boală misterioasă ce îl lovise pe cînd plănuia o mare ticăloșie, anume confiscarea tezaurului bisericii Sfîntului Mormînt. Pe cînd se chinuia pe patul de suferință are o serie de viziuni în care îi apar Fecioara Maria, sfinții mucenici și chiar Isus Hristos. Pierde pentru un timp văzul și auzul, dar se restabilește și ia hotărîrea de a se converti. Procedînd cu metodă, el are conversații îndelungate cu un sihastru de la Betleem, apoi cu propriul său medic, un creștin, care devine astfel "al doilea maestru în ale credinței". Doctorul - nu i se dă numele - "a avut grijă de vindecarea sufletului său așa cum îi vindecase înainte trupul. Acest medic, continuă autorul care scrie la persoana a treia, era unul din cei mai experți în arta lui din tot Imperiul Otoman și servise deja în această calitate pe Sinan pașa, tatăl lui Mehmet bei". În plus, era un om foarte pios și pronunța adesea rugăciunea "Sancta Maria ora pro nobis, Jesu Christe miserere mei", ceea ce lasă să se înțeleagă că era catolic, desigur italian sau grec catolic din posesiunile venețiene. Doctorul explică lui Mehmet tainele credinței creștine și este completat de un călugăr franciscan pe care pașa îl descoperise cu ocheanul făcîndu-și rugăciunile pe muntele Calvarului, deci Golgota.

În 1646, Mehmet este trimis, în fruntea unei trupe de 4000 de oameni, la asediul Candiei, ocazie de a elibera mai mulți călugări dominicani, franciscani și iezuiți pe care îi expediază pe propriile sale galere la Chios.

Revine la Constantinopol în 1648, este numit guvernator al Babiloniei, Caramaniei și Magneziei, este din nou expediat în Creta unde războiul continua cu furie, își alege ca duhovnic (directeur de conscience) un dominican iar mai apoi un iezuit, și se împrietenește cu generalul venețian Lazzaro Mocenigo cu care plănuiește o evadare spectaculoasă la Veneția. Din nefericire, generalul moare la 1654 și Mehmet este numit "vice-rege al Trebizondei, generalissim al mării Negre și al tuturor provinciilor care depind de ea pînă la hotarele Tartariei". În această calitate și la insistențele duhovnicului său, eliberează pe nobilul transilvănean Janos Kemény ("Chimiansi") prizonier la tătarii din Crimea din 1657, eveniment real petrecut în 1659, dar în realitate datorat domnului Țării Românești Mihail Radu (Mihnea al III-lea) și care a costat o mare sumă de bani.

După această faptă creștinească, Mehmet bei încredințează generalului ungur "o casetă plină cu pietre scumpe și mai multe bijuterii de mare preț" pe care urma să o recupereze după ce va fi ales libertatea. Care s-a produs tot în acest an, 1659, nu înainte de a-și lua adio de la soție și de la cei doi copii ai săi. Justificarea acestui divorț (condamnat de Biserica catolică) este că "această grație îl învățase că pentru a-l urma pe Isus Hristos trebuia să-și ia adio nu numai de la toate onorurile, bogățiile și plăcerile vieții, dar că trebuia să renunțe la cele mai delicate sentimente pe care natura ni le inspiră pentru rudele noastre și pentru cei care fac parte, cum s-ar zice, din noi înșine".

Pretextînd un pelerinaj la Meca, prințul Mehmet se îmbarcă în tovărășia iezuitului (nu ni se mai spune ce s-a întîmplat cu medicul) și pornește în sens invers în marea Neagră și debarcă în Moldova unde trebuia să se întîlnească cu Janos Kemény. Găsim aici un mic excurs asupra acestei țări și a domnului ei de atunci, Gheorghe Ghica (1658-2 noiembrie 1659) care este numit "guvernator" : "Moldova este o provincie unde creștinii își practică religia în libertate în schimbul unui tribut pe care îl plătesc anual Marelui Turc care ține aici un guvernator ce îl adună. Guvernatorul atunci în funcție era un mare prieten al prințului și al părintelui iezuit și avea mari obligații către ei, pentru că la recomandația călugărului prințul oferise o parte din suma necesară pentru obținerea guvernamîntului, în speranța că aceasta îi va servi la realizarea piosului său proiect. Acest guvernator îl primi cu toate aparențele de prietenie, dar cupiditatea îl făcu să conspire cu Kemény pentru a pune mîna pe bunurile și pe viața acestui bieț prinț căruia unul îi datora poziția sa, iar celălalt libertatea".

Pe scurt, Kemény îl atacă mișelește pe cînd Mehmet și escorta sa se aflau "la Braseau (Braclav ?), în părțile cazacilor", dar viteazul nostru, deși rănit de patru ori, reușește să scape cu viață după ce ucide mai mulți dușmani. În schimb, iezuitul și restul servitorilor cad în luptă, iar Mehmet, salvat și adăpostit de un cioban, se vindecă și se refugiază la cazaci iar apoi la Curtea regală polonă. Regina, Marie-Louise de Gonzaga (fata ducelui de Nevers, fondatorul ordinului Militia christiana în care intrau și domnii români Radu Șerban și Gaspar Graziani) și soție a doi regi ai Poloniei - Vladislav si Ioan Cazimir- i-a fost nașă la botezul celebrat în catedrala din Varșovia. Aceasta ne aduce la 1662-1663, cîțiva ani înainte de moartea reginei care îl considera, scrie el, pe finul ei "ca pe un fiu pe care îl avusese (dacă putem să ne exprimăm astfel), cu Isus Hristos".

Neofitul, numit de acum Jean- Michel, pornește imediat în pelerinaj la Loreto, la casa Maicii Domnului miraculos ajunsă aici în secolul al XV-lea de la Efes (unde este venerata altă casă), apoi la Roma unde este primit de papa Alexandru al VII-lea. De acolo trece în Germania, se înrolează în trupele imperiale și înfruntă vitejește pe turci în bătăliile de la Buda și Fünfkirchen (Pécs) din 1664. Pentru faptele sale de arme (omorîse în luptă dreaptă un pașă turc), împăratul Leopold I îl invită la Viena și îl numește "căpitan gardian al artileriei". Să reținem acest grad militar pe care îl vom regăsi mai departe.

Urmează un nou pelerinaj la Loreto, o vizită familiei Cigala la Messina și în Calabria, apoi o nouă audiență la papă, acum Clement al IX-lea, cu care are o conversație plină de tîlc: "Într-o zi, pe cînd conversa cu el în mod familiar, papa îl întrebă dacă purta asupra lui vreun simbol de pietate cum fac toți bunii creștini. Prințul scoase atunci rozariul din buzunar, îl arătă Sanctității Sale, și spuse: "Sfinte Părinte, iată rozariul meu, dar în materie de carte de rugăciuni, sau Breviar, nu-l am decît pe acesta, și îi arătă pumnalul pe care îl scoase din teacă. În această carte am învățat să citesc și de ea vreau să mă folosesc pentru a servi împotriva dușmanilor Bisericii". Atunci papa, considerînd că prințul părăsise mari bogății în Turcia și sărăcise de bună voie pentru a îmbrățișa credința creștină, îi acordă o pensie de o mie de scuzi".

În sfîrșit, după ce trece prin Veneția și Torino, prințul de sînge imperial otoman se hotărăște să treacă Alpii și să facă reverența cuvenită regelui Franței.

Aici se încheie autobiografia eroului nostru care a făcut, așa cum am văzut, o bună impresie la Curtea franceză unde sentimentele antiotomane erau amestecate : amintim doar că un corp de armată francez era prezent la bătălia de la St. Gothard din 1664 contra turcilor, și că mai mulți nobili, sub comanda ducelui de Beaufort (poreclit "regele Halelor" din Paris în vremea Frondei), vor participa la războiul Candiei în 1669. Pe de altă parte, diplomația franceză negocia în acei ani înnoirea capitulațiilor cu Turcia, importante pentru prosperitatea comerțului cu Levantul, chestiune rezolvată abia în 1673, ca și problema protecției asupra Locurilor Sfinte pe care grecii din Constantinopol o obținuseră pentru ortodocși în dauna catolicilor aflați sub protecția lui Ludovic al XIV-lea. Este sigur că aceste circumstanțe justifică primirea lui Mehmet Cigala la Curte, dar nu e mai puțin adevărat că omul prezenta bine, avea o alură marțială și, foarte probabil, de l'esprit (inteligență vioaie și spontaneitate), acea calitate supremă în ochii francezilor pînă în ziua de astăzi. Și iarăși este sigur că buna primire la Paris a servit de scrisoare de recomandare pentru vizita la Londra pe care Cigala o întreprinde în același an 1668.

Nu avem amănunte despre recepția de la Whitehall la regele Carol al II-lea, probabil avertizat de mama și sora sa, Henriette-Marie de France și Henriette-Anne d'Angleterre, soția ducelui Philippe d'Orléans, fratele lui Ludovic al XIV-lea, care îl văzuseră pe Cigala la Saint-Germain și/sau la Paris. Lucrurile mergeau foarte bine pentru prințul otoman, cînd, lovitură de teatru, este denunțat ca impostor de cavalerul John Evelyn, binecunoscut memorialist al vremii (1620-1706). La 13 februarie 1669, Evelyn prezintă regelui Angliei un exemplar din broșura sa intitulată History of the three famous Impostors, vz. Padre Ottomano, Mahomed Bei and Sabbatai Sevi, carte dedicată secretarului de stat, lord Arlington (Henry Bennet, 1615-1685) și care preciza că Cigala se afla încă în Anglia la acea dată.

Acuzațiile lui John Evelyn sînt foarte grave, deși ele constituie o bună parte din farmecul și interesul personajului nostru: Cigala ar fi fost originar din Valahia, născut la Tîrgoviște din părinți creștini. După moartea tatălui său - un om foarte bogat și de familie bună - tînărul Cigala intră în serviciul prințului Matei Basarab (1632-1654) care îl trimite la Constantinopol în suita ambasadorului său (capuchehaia): aceasta se petrecea prin 1648-9, cînd Cigala avea circa 20 de ani, cee ce permite identificarea ambasadorului cu marele boier Danciu Pîrîianu din Milești (sau Milescu). Întors în țară, tînărul diplomat seduce soția unui preot și era pe cale să repete afrontul asupra persoanei fiicei acesteia, cînd este descoperit și obligat să se refugieze la Constantinopol pentru a-și salva capul. Revine în țară după moartea lui Matei Basarab (+ 9 aprilie 1654), dar este recunoscut și fuge din nou la turci unde se convertește la Islam. De atunci, continuă John Evelyn, a colindat pe la toate curțile europene dîndu-se drept prinț otoman, ceea ce i-a adus beneficii și favoruri în special din partea regelui Franței. La Londra a fost însă recunoscut de o persoana însemnată care îl întîlnise în anul precedent la Viena sub o altă identitate, fapt confirmat și de un gentilom persan în trecere prin Anglia.

John Evelyn mai precizează că adevăratul Mahomet Cigala murise la 1653-1654 la asediul Candiei, că toate persoanele care l-au cunoscut pe impostor ca prinț otoman sînt moarte, deci nu mai pot depune mărturie, și, în sfîrșit, că "se poate ca tatăl său să se fi numit altădată Cigo, care semănînd cu cel de Cigala, i-a dat ocazia să uzurpeze titlul acestei ilustre familii". Din păcate, Evelyn nu dă numele informatorilor săi pe motivul că aceasta le-ar putea aduce greutăți în Europa centrală și în Levant (din partea cui?). Dar o notă din jurnalul său, datată 28 septembrie 1668, permite identificarea unuia din ei: "Am avut o lungă conversație cu Signor Pietro Cisij, gentilom persan, despre afacerile Turciei, spre marea mea satisfacție". Mărturisesc că mi-a fost imposibil să identific acest personaj, deși observ că numele lui nu sună deloc persan, ci mai degrabă italian.

Pentru un istoric român, revelațiile lui John Evelyn au un parfum familiar, de "déjà vu" cum se spune. Găsim astfel ecouri din viața domnului Constantin Șerban (1654-1658 în Țara Românească; 1659 și 1661 în Moldova, mort în 1685 în Polonia după un exil de peste 20 de ani), fiu din flori al voievodului Radu Șerban cu fiica unui preot din București ; pendularea între Constantinopol și Valahia, ca și convertirea la Islam iar apoi la creștinism amintesc de Mihai Radu (Mihnea al III-lea, domn în Țara Românească între 1658-1659), care fusese crescut la Constantinopol în suita unui pașă foarte influent. Mai poate fi amintit și Mihai Pătrașcu, nepotul de fiu al lui Mihai Viteazul, un tînăr aventurier care părăsește Viena pentru o scurtă ședere în Țara Românească unde Matei Basarab îl dorea moștenitorul său la tron, se refugiază din cauze necunoscute la cazaci și moare în condiții dramatice, "tăiat de moldoveni", în septembrie 1655. Cumnatul său, Eustratie (Istratie) Leurdeanu, îndrăgit de Matei Basarab care voia să-l lase urmaș la tron, a avut și el o viață aventuroasă, fiind silit să se refugieze la Constantinopol în urma unei intrigi boierești. S-a întors în țară după cîțiva ani și știm ca era posesorul unei traduceri în turcește a Mărturisirii de credință a lui Ghenadie Scholarios, primul patriarh grec al Turcocrației, traducere efectuată de un servitor al său originar din Egipt. În orice caz, numele de Cigo evocat de John Evelyn nu se întîlnește în Țara Românească în prima jumătate a secolului al XVII-lea, deși există o oarecare asemănare cu "Gica", "Ghica", prenumele (nu era încă nume de familie) al voievodului Gheorghe Ghica, întemeietorul familiei cu acest nume. În acei ani - 1665-1671, fiul acestuia, Grigore (Grigorașco), care domnise în Muntenia, se refugiază în Imperiu unde primește o pensie de la împăratul Leopold, arată mare simpatie față de catolicism (avea un duhovnic iezuit, ca și Jean-Michel, pe care îl răscumpărase de la tătari unde era rob) și s-a convertit chiar în 1667. Dar în 1671, ”sătul de binele nemților”, cum scrie un contemporan, a revenit la Constantinopol. Un alt candidat posibil ar fi Mihai, nepotul vestitului teolog Pantelimon (călugăr Paisie) Ligaridis din Chios (c. 1609/10-1675), directorul școlii grecești și latine din Tîrgoviște care a funcționat între 1646 și 1651. Organizată după modelul învățămîntului iezuit (Ligaridis era la origine catolic și studiase la colegiul iezuit Sf. Atanasie din Roma, școala avea 12 elevi recrutați dintre fiii celor mai mari boieri munteni, în frunte cu frații Șerban și Drăghici Cantacuzino (fiii postelnicului Constantin care îl angajase pe Ligaridis ca preceptor al fiilor săi), și alții printre care și zisul Mihai, nepotul directorului. Nu cunoaștem amănunte din viața lui, dar bănuim că l-a însoțit pe unchi în peregrinările sale la Constantinopol și poate și la Moscova. Aproape toți acești candidați făcuseră studii și cunoșteau latina și greaca, dar Cigala învățase și franceza, cecea ce ar indica mai degrabă un mediu constantinopolitan.

Pe de altă parte, medicul care trata nu numai corpul, dar și sufletul ilustrului său pacient, așa numitul "doctor politic", este un personaj recurent în Constantinopolul secolului al XVII-lea. A fost cazul doctorului Alexandru Mavrocordat, viitorul mare diplomat (Exaporitul), și mai ales al lui Dimitrie Cigala, originar din Cipru, care trata, prost, corpul marelui vizir Ahmed Köprülü (îi recomandase, precizează Cigala, să bea țuică de scorțișoară în loc de vin, ceea ce a grăbit sfîrșitul pacientului), dar și sufletul: Antoine Galland notează în jurnalul său din Constantinopol la 30 mai 1673 confidența făcută lui de Jean Chardin, marele călător în Persia: "Cicade (Cigala) i-a mărturisit în secret că vizirul îl chema uneori seara, cînd toți servitorii se culcaseră, și îl descosea pe el și pe un renegat italian pe care îl chema adesea, pentru a-i servi de comentatori ai doctrinei Noului și Vechiului Testament".

Cîteva zile mai tîrziu, la 12 iunie 1673, același Galland nota: "Senior Cicade a cerut încă o Biblie Excelenței sale (ambasadorul Franței, marchizul de Nointel), îi trebuiește pentru serviciul pe lîngă marele vizir care cunoaște bine Sfînta Scriptură și citește chiar operele sfîntului Toma (de Aquino) în arabă, imitat și de fratele său care era foarte bine instruit în religia creștină, ca și principalii demnitari ai Porții ce se feresc însă să manifeste public aceste cunoștințe".

Doctorul Cigala avea un frate, Ilarion, fost elev al colegiului grec Sf. Atanasie de la Roma (unde studiase și Paisie Ligaridis), care trimitea cărți bisericești ambasadorului Franței (în special profesiuni de credință ortodoxe condamnînd calvinismul).

În lumina acestor fapte, pare foarte probabil că Mehmed bei/Jean-Michel Cigala avea relații strînse cu doctorul Dimitrie Cigala, medicul politic al marelui vizir Ahmed Köprülü, omul care explica în secret doctrina creștină ilustrului său pacient și stăpîn. Dar această informație, Antoine Galland o află abia în 1673, pe cînd Istoria lui Mehmet Bei, apărută la Paris, datează din iulie 1668! Singurii cunoscători ai acestui secret erau deci marele vizir, doctorul Cigala și renegatul italian: să fie acesta omul nostru?

Pentru a complica și mai mult lucrurile, o altă informație despre eroul nostru ne vine direct din Imperiul otoman si ea pare a infirma ipotezele făcute pînă acum. În 1673, medicul englez Edward Brown (1644-1708) se afla la Larissa unde face următoarea descoperire: "Am găsit în acest oraș o carte franțuzească tratînd despre Michel Cigala, încă un impostor care a înșelat pe Împărat, pe regele Frantei și alți prinți creștini. Interpretul rezidentului mi-a spus că povestea lui provoca rîsul turcilor și că era născut în Grecia, iar nu în Valahia".

Era vorba desigur de versiunea franceză a cărții lui John Evelyn aparuta chiar în acel an. Informatorul lui Brown, drogmanul rezidentului imperial contele Walter Leslie, era un nobil genovez pe nume Marc Antonio Mamuca della Torre, un om bine informat asupra afacerilor turcești. Atunci, care este adevărul?

Înainte de a încerca identificarea personajului, să vedem datele ce ne stau la dispoziție despre viața sa după plecarea din Anglia. Versiunea germană a cărții lui John Evelyn conține o anexă de trei pagini purtînd titlul Relație asupra călătoriei în Nord a lui Jean-Michel Cigala sau Mohammed-Bei, în care găsim itinerariul său în 1669: Frankfurt am Main, Cassel, Braunschweig-Lüneburg, Hamburg (unde stă 14 zile), Copenhaga și Gottorp în Danemarca, apoi Lübeck, Mecklemburg și Berlin unde i se pierde urma, deși se bănuia că a plecat fie în Polonia, fie în Saxonia. Infine, la 1683 apărea la Amsterdam cartea lui Jean-Baptiste de Rocolès, sieur de Montmartin și "istoriograf al Frantei si al Brandenburgului" (1630-1696), Impostorii celebri, care tratează și despre "falsul pașă Cigala zis Mahomet Bey". Rocolès compilează broșura lui John Evelyn adăugînd însă un amănunt important și anume că impostorul își schimbase numele și se prezenta drept "la Magdalène". Informatorul său era "un faimos om politic al acestui secol", numele său nu este pomenit, dar informația pare adevărată căci explică dispariția lui Cigala după 1669 și apariția unui nou aventurier, cavalerul de la Magdeleine despre care Antoine Galland, traducătorul celor O mie și una de nopți, care se afla la Constantinopol, scrie în jurnalul său la 25 ianuarie 1672: "S-a aflat prin scrisori de la Adrianopol că seniorul de la Magdeleine s-a făcut turc și că i s-a acordat o leafă de tunar".

Acest ultim detaliu amintește de funcția ocupată de Jean Michel Cigala în armatele imperiale după 1664, și anume căpitan de artilerie. Povestea lui s-ar fi terminat aici dacă eroul nostru nu ar fi avut pasiunea și darul scrisului, o calitate care îl face foarte simpatic și demn de interesul nostru. Într-adevăr, în 1677 apărea la Basel un curios volumaș format de buzunar (in-12) semnat D(omnul). cavaler de la Magdeleine și intitulat Oglinda otomană. Este o descriere a Imperiului otoman, a obiceiurilor și a instituțiilor sale, a Curții imperiale, cu detalii picante despre eunuci, cadîne, muții și piticii sultanului, sărbătorile otomane, etc. Și aici, ca și în autobiografia pariziană, găsim portretul autorului, de data asta îmbrăcat într-o armură occidentală, cu capul gol și fără barbă, doar cu o mustață fină, un coif lîngă mînă și niște lanțuri rupte la picioare, simbol al captivității pe care o suferise la turci. În plus, precizarea că marile încercări și suferințe prin care trecuse ca pradă a unei "națiuni barbare", pedeapsa cu moartea, lanțurile si cătușele, precum și prezența călăului care trebuia să-l decapiteze au avut ca efect că "părul meu alb la vîrsta de 30 de ani și cîteva zile... și-a schimbat într-o noapte culoarea din negru în alb".

Circumstanțele acestei nenorociri sînt foarte confuz povestite: cam în 1671, pe cînd se afla în grațiile unui prinț creștin, foarte probabil regele Poloniei Mihai Korybut Wiszniewiecki (1669-1673), este făcut prizonier de turci (sau tătari) și devine rob al marelui vizir Ahmed Köprülü (1635-1676). Este amenințat cu decapitarea pentru uneltiri cu un alt prinț creștin, scapă cu viață și petrece cinci luni în seraiul marelui vizir care îi arată bunăvoință în speranța de a-l converti la Islam (detaliu prezent și la Antoine Galland), deși "mi-a tras o dată 120 de lovituri de baston la picioare, pe burtă și pe fund, pentru un răspuns destul de direct pe care i l-am dat în materie de religie".

Simulează o boală gravă care îi permite să părăsească palatul vizirului, dar acesta îl obligă să-l întovărășească în campania din 1672 în Polonia care se încheie cu ocuparea cetății Camenița, lîngă granița de nord a Moldovei, apoi în campaniile din anii urmatori pînă în 1676. După 5 ani și jumătate de captivitate își răscumpără libertatea contra unei mari sume de bani și cu ajutorul unei "doamne pe cît de frumoasă, pe atît de înaltă în rang ("considérable"). Potrivit lui Rocolès, se instalează în Elveția unde se împrietenește cu majordomul abatelui mînăstirii Saint-Gall, se amestecă în diverse intrigi în vremea războaielor Franței cu Spania și Austria (1674-1678) și beneficiază de o pensie anuală "considerabilă" pe care i-o plătește, din ordinul împăratului, contele de Schafkuth, președinte al cămării imperiale de la Breslau în Silezia. Informațiile lui Rocolès, care a locuit multă vreme la Berlin și în Olanda, sînt credibile, deși el afirmă, pe baza mărturiei unui "faimos om politic al acestui secol", că Cigala ar fi fost rîndaș la cai (palefrenier) al lui Matei Basarab! Un fost rîndaș ar fi putut cu greu să treacă drept prinț otoman, să scrie atît de bine franțuzește și, în general, să păcălească atîtea capete încoronate și poliții de stat vreme de cîțiva ani. În cele șase luni petrecute la Paris în 1668, Cigala a trebuit să întîlnească oameni și savanți bine informați asupra afacerilor otomane, ca Antoine Galland, Melchisédec Thévenot, Laurent d'Arvieux, Pétis Delacroix, secretarul De la Croix și alții care au călătorit în Levant și au publicat lucrări importante pe această temă. Niciunul din ei nu i-a contestat calitatea de prinț otoman sau în orice caz cunoștințele despre Imperiul turcesc. Dar originea sa valahă? Credem, în final, că era vorba de un grec din Țara Românească, școlit la Tîrgoviște și numit, de ce nu, Ion Mihai Cigala, rudă cu doctorul marelui vizir și cu alți Cigala din acea vreme.

Un impostor ordinar nu ar fi putut înșela atîta lume vreme de aproape 20 de ani - să nu uităm că în 1683 trăia liniștit la Breslau, azi Wroclaw, din pensia imperială, răsplată a meritelor sale de artilerist. Trebuie așadar să credem că Jean-Michel Cigala spunea uneori lucruri adevărate, sau măcar verosimile.

***

O ultimă întrebare care se pune în legătură cu eroul nostru este posibila influență pe care șederea sa la Paris a putut-o avea în crearea ceremoniei turcești din Burghezul gentilom al lui Molière care datează din 1670. Se știe, după studiile lui Albert Vandal și P. Martino, că ambasada lui Soliman aga în noiembrie 1669 și recepția à la turque pe care i-a oferit-o ministrul de Lionne au impresionat puternic pe contemporani. De altfel, Molière a utilizat, pentru ceremonia de recepție a domnului Jourdan ca Mamamouchi, ceremonia de primire a cavalerilor ordinului Notre-Dame de pe Muntele Carmel. Există însă două elemente care par a fi împrumutate din Istoria lui Mehmet Bei, o carte pe care Molière a putut să o cunoasca:

1) Ideea de a-l prezenta pe Cléonte ca fiu al sultanului (le Grand Turc), care vine "cu un alai foarte magnific; toată lumea se duce să-l vadă și a fost primit în această țară ca un senior de mare importanță" (actul IV, scena III) este mai apropiată de povestea lui Mehmet Cigala, fiu și nepot de sultani și sultane, decît de Soliman aga, simplu funcționar otoman.

2) Bătaia cu bastonul pe care falșii derviși o aplică domnului Jourdan amintește si ea pedeapsa suferită de tînărul Mehmet pe cînd era paharnicul sultanului Ibrahim - 500 de lovituri de baston, ca și cele 120 de lovituri la tălpi, la fund și pe burtă încasate de cavalerul de la Madeleine.

Am avea deci o influență directă a Istoriei lui Mehmet Bei asupra lui Molière, fără îndoială cel mai prestigios titlu de glorie pentru Jean-Michel Cigala.

Matei Cazacu este doctor în istorie şi civilizaţie bizantină şi postbizantină al Universităţii Paris I Sorbonne Panthéon.