Arsenie Boca – un inventar

Publicat în Dilema Veche nr. 697 din 29 iunie – 5 iulie 2017
Arsenie Boca – un inventar jpeg

Faţă de alţi „colegi de generaţie“ (cum ar fi părintele Cleopa, Arsenie Papacioc şi atîţia alţii), părintele Arsenie Boca a ajuns tîrziu în spaţiul public, atît cel religios, cît şi cel laic, undeva la orizontul anilor 2005-2006. În mai puţin de un deceniu l-a cucerit însă complet, devenind un reper inconturnabil, un „fapt social total“, care chestionează societatea noastră şi felul său intim de funcţionare, în ansamblul său. Datorită complexităţii sale, ar fi o adevărată nebunie să încerc (încercăm) lămurirea „cazului“. Aşa că mă voi limita în rîndurile care urmează la inventarierea unor aspecte ce mi se par esenţiale pentru o apropiere, imperfectă, de fenomen.

Prin studiul vieţii lui Arsenie Boca se poate înţelege istoria Bisericii Ortodoxe Române între cele două războaie mondiale, precum şi în perioada imediat următoare instaurării regimului comunist. De altfel, ce minunat subiect pentru o monografie! Încercări de circumscriere a prezenţei sale în arhivele Securității există deja (a se vedea în acest sens volumul editat de istoricii George Enache şi Adrian Petcu), dar marea lucrare se lasă încă aşteptată. Pe lîngă formaţia de bază în teologie, a urmat cursuri de arte frumoase şi medicină, fiind, printre altele, student al celebrului antropolog Francisc Rainer, de unde, bănuiesc, şi urmele gîndirii eugenice a anilor 1930 în ceea ce a scris. A fi „auditoriu liber“, în încercarea de a-ţi construi o cultură generală completă şi nu doar a obţine o diplomă era monedă curentă printre studenţii români din perioada interbelică – iar acest lucru se vede, se simte în tot ceea ce a întreprins mai tîrziu Arsenie Boca, în adaptabilitatea existenţială a acestuia, de la ilustrator de carte la pictor de biserici, arhitect „peisagist“ şi duhovnic psihologizant. Ca majoritatea celor înzestraţi intelectual şi spiritual din generaţia sa, a cunoscut fenomenul represiunii politice, poate fi deci şi el înscris în recentul, complexul şi încă nedesluşitul fenomen istoric şi memorial intitulat „Sfinţii Închisorilor“ – un alt subiect excepţional, care ar merita mai multă atenţie din partea societăţii noastre, care ratează mereu mizele istorice majore.

Un „star“ monahal

Arsenie Boca a fost (şi, culmea, a rămas) un adevărat personaj charismatic – mărturiile uluite ale celor care l-au cunoscut sînt o dovadă. Ca opinie strict personală, cred că a abuzat uneori de aceste charisme, prin manipularea celor cuceriţi de personalitatea sa, dar asta-i cu totul altă poveste. Or, după cum bine ştim, nu este nimic mai greu de descris decît această calitate specială a unui individ, charisma, ce nu poate fi fabricată, imitată sau moştenită de la strămoşi. Ceea ce este important în cazul lui Arsenie Boca este că la charisma „omului“ Arsenie s a adăugat şi charisma de funcţiune a preotului şi marelui duhovnic Arsenie, ceea ce-i dădea posibilitatea de a folosi această putere de control bazată pe charismă în scopuri spirituale şi „terapeutice“. Ţin să scot în evidenţă acest aspect deoarece tindem să uităm astăzi cît de important este rolul „părintelui spiritual“ în ortodoxie; cu adevărat importante şi specifice mi se par însă mecanismele de perpetuare şi de transmisie a memoriei charismei sale – personajul în sine nu mai există, dar charisma lui se perpetuează. Sociologia memoriei ar avea un cuvînt de spus aici, dar şi o voce teologică – din păcate, ambele se lasă aşteptate. Printre aceste mecanisme, un rol aparte îl joacă şi iconografia autocreată a personajului în sine – a devenit un reper vizual obligatoriu fotografia de adevărat „star“ monahal a Părintelui Arsenie, cu ochi albaştri, pătrunzători şi barbă adevărată, de călugăr, care interoghează direct orice privitor. O fotografie ce poate fi întîlnită peste tot, de la chilia călugărului la taraba vînzătorilor de cartofi din Piaţa Obor din Bucureşti. Oare de ce? Serios, v-aţi adresat cu calm şi curiozitate această întrebare-cheie: de ce este peste tot?

Mănăstirea Prislop, acolo unde se află în acest moment mormîntul lui Arsenie Boca, constituie un adevărat studiu de caz pentru înţelegerea felului în care se construieşte, bucată cu bucată, un „loc memorial religios“. Sociologul francez Maurice Halbwachs a descris magistral, în a sa Topografie legendară a Evangheliilor în Țara Sfîntă (1941), modul în care s-a creat la Ierusalim un loc de pelerinaj din „nimic“ (cu ghilimele de rigoare, vă rog). Păstrînd proporţiile, pelerinajul de la Prislop are aceeaşi logică de evoluţie: de la un sanctuar izolat, cu acces dificil, la unul dintre cele mai cunoscute locuri de pelerinaj permanent – repet, permanent – din România, care nu mai ţine cont de o dată calendaristică precisă. La Prislop (dar şi la Sîmbăta de Sus) se vede foarte bine, în tot locul, felul în care devoţiunea populară îşi construieşte propriile sale puncte de reper, propria geografie sacră: arborele Părintelui, izvorul, peştera, foişorul etc. Iar toată această luare în posesie a spaţiului profan şi transformarea lui într unul sacru se petrece sub ochii noştri, cu o viteză uluitoare, indiferent de poziţia „oficială“ a BOR-ului sau a puterii locale.

Cum s-a ajuns aici, cum a devenit Arsenie Boca atît de popular aproape peste noapte? Pentru cei care cred fără condiţii în „sfinţenia“ acestuia, întrebarea de mai sus nu are sens: părintele Arsenie este un sfînt, iar sfinţilor le sînt toate cu putinţă. Mai multe explicaţii cu tentă sociologică sau sociologizante sînt însă binevenite. Arsenie Boca este omul potrivit la locul potrivit: a apărut într-un moment în care societatea românească s-a detaşat de comunism – fie şi biologic, un sfert de secol nu reprezintă chiar nimic în logica generaţională. Secularizarea operează rapid, oamenii simt nevoia să pună în locul vechiului sistem de credinţe un „ceva“ greu de definit. Locul potrivit: mănăstirea Prislop reprezintă un fel de „alteritate interioară“ accesibilă, cadrul natural şi atmosfera specifică te fac să te simţi pelerin, să ieşi, fie şi pentru cîteva ore, din cadrul obişnuit al vieţii profane. Să te întîlneşti cu sacrul, ambalat sub forma unui rînd de aşteptare în faţa unui mormînt permanent împodobit cu flori albe – impresionant.

(Şi) un produs mass-media

Dar Arsenie Boca este (şi) un produs mass-media, care a înţeles foarte bine (la fel ca şi agenţii de marketing) că figura Părintelui vinde foarte bine, orice, într-o societate post-tradiţională şi post-rurală ca a noastră, avidă de sacru şi de emoţie. Mass-media l-a „furat“ pe Arsenie Boca din braţele Bisericii şi l-a redat poporului digital şi nu numai, a pus umărul la construcţia unui „sfînt popular“ – cu riscurile de rigoare, asociate oricărei forme de religiozitate populară; nu insist, am descris pe larg, în cartea mea dedicată pelerinajului (Nevoia de miracol), acest fenomen aparte.

Arsenie Boca vinde tot, a devenit şi icoană pe perete, dar şi icoană de marketing. Mister, miracol: figura, atitudinea sa, atracţia sacrului aruncat în lumea profană, astfel nu s-ar explica zecile de ediţii ale unor cărţi pe care nici măcar nu le-a scris, volume de „evocări“ pioase, paralizate de frică ale celor care l-au cunoscut sau „amulete“ cu chipul şi zicerile sale pentru maşină, protecţia casei, a „afacerilor“ etc. Şi nu în ultimul rînd, formulele, „zicerile“ Părintelui Arsenie Boca, simple, percutante, uşor de înţeles chiar şi pentru cei care nu sînt obişnuiţi cu vocabularul teologic, se încadrează de minune într-o anumită logică a „dezvoltării personale“ atît de prizată astăzi de către unii dintre noi – iată un aspect al complexei figuri a Părintelui, pe care aş dori să-l dezvolt într-o bună zi. De ce „teologia“ acestuia a devenit mai cunoscută decît cea a Părintelui Cleopa, de ce a răspuns ea mai bine imperativelor modernităţii ambiante?

Final: cel mai mare pericol, atunci cînd vorbeşti despre personalitatea părintelui Arsenie Boca, este să cazi într-o abordare excepţionalistă sau în derizoriu. Fenomenul în sine nu are nimic „excepţional“, pentru că el se înscrie în logica recurentă a noilor mişcări religioase (New Reli-gious Movements), dominate de emoţie, lipsa reflexivităţii, scurtcircuitarea autorităţii bisericilor „oficiale“ şi dorinţa ardentă de efecte imediate, palpabile în viaţa cotidiană. Pericolul „derizoriului“ este legat de logica atitudinii post-Colectiv, a „tinerilor frumoşi şi liberi“: ironie subţire sau contestarea directă a tot ce ţine de religie şi tradiţie, un domeniu rezervat celor bătrîni, demodaţi, „comunişti“, ce nu ţin pasul cu modernitatea şi cu sensul ei, nu ştiu şi nu vor să se adapteze realităţii cotidiene – una dintre formele secularizării à la roumaine.

Nu ştiu cum va evolua în viitorul apropiat cultul particular al părintelui Arsenie Boca, am unele bănuieli, dar nu este locul şi momentul să le aştern acum pe hîrtie. Dar aş dori să fiţi siguri de un fapt: Arsenie Boca nu este întîmplător. El este felul nostru de a ne raporta la religie acum, cînd ne despărţim definitiv de comunism, cu ochii privind avid şi speriaţi spre un viitor incert. Arsenie Boca sîntem noi. 

Mirel Bănică este cercetător în domeniul antropologiei religiilor. Pregăteşte un volum dedicat religiozităţii şi practicii religioase a romilor.

Foto: D. Guţă

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.