În urmă cu trei ani mi-am sărbătorit ziua de naștere pe terasa unui restaurant de fițe – sau așa părea – în Portul Turistic Constanța. Dacă aș fi băut ceva mai mult și m-aș fi bălăngănit cu scaunul, picam direct în mare. Ați prins ideea...

Am comandat o sticlă scumpuță de vin, motiv pentru care m-am împrietenit imediat cu ospătarul. L-am întrebat nedumerit de ce zacusca din meniu e cu ton, nu de alta, dar deja îmi era teamă că s-au terminat peștii din Mare Neagră. Afabil, ospătarul a coborît glasul pînă la șoaptă și mi-a răspuns: „Nu, nu, nu... mai bine luați icrele de știucă, pe astea chiar le facem noi aici. Zacusca e zacuscă la borcan, din comerț, amestecată cu ton din conservă”. Am crezut că leșin și pic direct în mare, nu repet faza cu amplasamentul scaunului.

Mi-am revenit abia după al doilea pahar cu vin rece. Am comandat calcan și zărgan, ambii din Marea Neagră, deși cel mai probabil pescuiți de bulgari și turci. Zărganii de prin apele teritoriale românești sînt ceva mai mici, se pare, iar cel adus la masă avea o dimensiune respectabilă. Tot un fel de eat local, dar cu bătaie mai lungă. Mult mai lungă decît focurile de avertizare ale pazei noastre de coastă la speriat de pescadoare turcești surprinse la braconat pe lîngă malurile noastre. Tot un fel de eat local sînt și midiile, la mare căutare pe întreg litoralul, aduse însă de la bulgari, căci, se pare, noi nu am fost în stare să facem un studiu asupra calității apei și, prin urmare, UE ne-a interzis comerțul și consumul de midii, scoici și rapane crescute la botul delfinilor ce mai trec prin Agigea, acolo unde era și singura fermă de midii de la noi. Lasă, că la doar cîteva zeci de kilometri de Vama Veche, la Dalboka, bulgarii fac dever serios cultivînd și gătind moluște.

E drept că nici bulgarii care ne seduc cu all-inclusiv-urile la prețuri de ni le și permitem nu se omoară cu servitul de mîncare din ingrediente locale. Pangassiusul și șalăul de Nil, pești ieftini, fazi și de găsit oricînd în retail, sînt baza mîncărurilor de la hotelurile patronate de nemți de pe litoralul lor. Bașca: nici ei nu știu cum e cu ospitalitatea, așa că nici noi, nici ei nu ne putem compara cu turcii. Nu aș da Absolut Beach de pe lîngă Trabzon nici pe Balcic, nici pe Mamaia.

Dar să revenim însă la terasa noastră. Am făcut un calcul rapid. Știam cam cît costă un borcan de zacuscă, cam cît e o conservă ieftină de ton și am realizat că un munte de mîncare vîndută în porții de 100 de grame, la un preț exorbitant, costă, la nivel de producție, doar cîteva zeci de lei. E foarte bănos să faci afaceri cu proștii. Eu și ăia ca mine care le-au achitat note de plată. Ăia care au poftit la zacuscă cu ton.

„Și se vinde?”, întreb eu. „La greu!”, mi se răspunde. În timpul servirii l-am mai chestionat pe ospătar și am aflat că în topul preferințelor sînt fructele de mare (caracatița, creveții, calamarul și midiile), somonul, dorada și… pastele carbonara cu sos mult, ca să ai în ce întinde dumicatul de pîine. În afară de calcan, toate cele înșirate erau și cele mai scumpe din meniu, de nu puteai să te duci să te îndestulezi fără să-ți iei un credit. Vorba unei amice: sîntem prea săraci ca să ne permitem un concediu la mare, în România.

Și nu, nu mă mai uimește nimic. M-am obișnuit cu somonul și păstrăvul încă din 2008, pe cînd am petrecut vreo două luni în Tulcea și prin Deltă. Nici acolo restaurantele nu aveau contracte cu pescadoarele din Marea Neagră, iar lufarul, barbunii, stavrizii, chefalul ori pălămida mureau de plictiseală în galantare.

Cosmin Dragomir este jurnalist culinar, scrie la gastroart.ro. Recent a publicat volumul Curatorul de zacuscă, o antologie de texte gastronomice.

Foto: wikimedia commons