Nu doar o carte, ci și o revistă are destinul ei. Un destin care poate fi acaparator, care confiscă destinul celor ce se întîmplă, la un moment dat, să fie responsabili pentru ea.

Povestea e așa. La jumătatea lui martie, cînd s-a decretat „starea de urgență” și a început Marea Ședere Acasă, mi-am făcut un plan. Mi-am dat repede seama că e improbabil să ai stare de urgență doar pentru 30 de zile, așa că mi-am făcut planul pentru două luni. Mi-am propus să recitesc acele mari cărți cu care te întîlnești pe la 17 ani și la care nu mai ai timp să revii, oricît de mult ți-ai dori. Război și pace, Frații Karamazov, Iliada & Odiseea & Eneida – ăsta era planul meu de lectură. Plus filme. Îmi propusesem, de asemenea, să merg „online” prin muzeele pe care le ador și în care nu am mai ajuns de mult timp: Prado, Art Institute, Kunsthistorisches, Alte Pinakothek. Mă gîndeam, de asemenea, că voi asculta muzică și voi contempla natura umană pusă pe acest banc de încercare al pandemiei în vreme de Facebook. Dar, vorba poetului, n-a fost, n-a fost așa. Ceea ce trebuia să fie o claustrare intens culturală și religioasă (Paștele, cu zilele de dinainte și de după, a fost inclus cu totul în timpul stării de urgență) a devenit o bătălie epuizantă nervos, cu interminabile calcule contabile, cu mii de ore de convorbiri telefonice cu sute de oameni, cu mesaje pe WhatsApp de dimineața pînă seara – un coșmar!

Destinul deja trăit de revista Dilema veche (la început Dilema) este suficient pentru o amplă monografie în care s-ar poate vedea traseul întregii vieți culturale și social-politice românești, din 1993 încoace. Știu că nu prea mai există specia autorilor de monografii în peisajul (nu prea vast, de altfel) al literelor noastre. Nici interes prea mare pentru cercetări monografice nu prea mai există. În termenii de referință ai Dilemei, oameni precum Zigu Ornea nu prea mai sînt posibili azi. Totuși, poate că, într-un viitor, viața Dilemei vechi/Dilemei în cultura de după 1990 va fi studiată cum merită. Palidă speranță, știu, dar totuși, o speranță. Cel ce-o va face și cei ce vor citi un asemenea studiu vor avea neîndoielnic bucuria descoperirilor revelatoare. Prin urmare, scriu aceste rînduri (și) ca o mărturie a modului în care revista a trecut prin cele două luni de stare de urgență, gîndindu-mă că vor folosi cuiva, cîndva. Pînă atunci, însă, rîndurile mele vor da cititorului nostru de astăzi o idee mai clară despre ce înseamnă lupta pentru supraviețuire a celei mai prestigioase reviste culturale de azi.

De mai mulți ani, menținerea echilibrului financiar al Dilemei vechi este o operațiune fină ca mersul pe sîrmă cu stres maxim la fiecare pas, adică în fiecare săptămînă. De ce am ajuns aici, e o altă poveste. Nu intru în ea acum. Fapt este că, în termenii pandemiei, existau comorbidități anterioare cînd a venit, peste noi, COVID-19.

Riscîndu-și viața la fiecare pas, fără o clipă de siguranță pe un termen, să zicem, mediu, Dilema veche a intrat, ca toată lumea, brusc, în vremea marii carantine, în societatea condusă cu ordonanțe militare. Deodată, rețelele de distribuție, care oricum se stingeau încet-încet, s-au închis și oamenii nu au mai avut voie să iasă din case. Ediția tipărită a revistei s-a oprit. Traficul online a crescut, dar monetizarea lui a scăzut, căci a dispărut publicitatea, iar clienții proiectelor speciale s-au retras, firesc. Membrii redacției s-au izolat. Pe rețele a început jubilația tristă a „telemuncii”. Nu pot să uit recenții care erau extrem de bucuroși că vor lucra de acasă, din izolare, părîndu-li-se că trăiesc o nouă cucerire a progresului. Din cîte mi-am dat seama, nimeni din redacția noastră nu s-a lăsat prins în noul activism #stămacasă, o formă isterică de manifestare a infantilismului celor mai recenți. Cu discernămîntul întreg, dilematicii păreau că se pregătesc pentru vremuri grele.

Consecințele căderii pieței au fost imediate. La Dilema veche, toate contractele de drepturi de autor au fost oprite și aproape toți cei angajați au plecat în șomaj tehnic. Am continuat să facem revista online, cu grijă să nu încălcăm regulile (cei aflați în șomaj tehnic neavînd voie să lucreze). Pe la jumătatea perioadei „de urgență”, se fac primele estimări ale noii normalități și se desenează proiecții despre cum își va reveni piața. Cum nimeni nu știe nimic sigur, aceste estimări sînt, de fapt, cele mai rele scenarii. Ca să mai reziste în noua normalitate astfel anticipată, Dilema veche trebuie să taie încă mai multe costuri. Mi-am amintit acea poezie a lui Nichita Stănescu despre soldatul care mărșăluia și se tocea. La început pînă la genunchi, apoi pînă la coaste, apoi pînă la sprîncene...

În orice caz, cu noul buget de cheltuieli care a rezultat din estimările noii normalități, revista nu se putea realiza. Am întors, agonic, acel buget pe toate fețele cîteva zile și cîteva nopți. Pur și simplu, nu se mai putea. Revista nu putea reveni păstrînd standardul ei de calitate. Atunci, practic, s-a decis închiderea revistei Dilema veche. E drept, nimeni nu a îndrăznit să rostească vorbele, dar toată lumea părea să accepte realitatea.

A urmat publicarea textului „O dilemă mai puțin în presa noastră”, în care fondatorul revistei, dl Andrei Pleșu, a vorbit despre pericolul dispariției Dilemei vechi. Reacțiile au fost multe, emoționante și dătătoare de speranțe. Cam toate cereau heirupuri de genul chetelor (în fine, acum nu-i mai zice chetă, îi zice crowdfunding). A ține, însă, o revistă e mai mult decît un heirup. Am văzut cîteva reviste care au ajuns să apară cu cîte un heirup la fiecare număr și au pierit repede. Dilema veche avea nevoie urgent de o soluție stabilă, în condițiile în care, în afară de vorbe de încurajare, proprietarii nu păreau interesați să facă vreun efort de susținere a trecerii noastre prin vremuri grele. Recunosc acum că textul dlui Pleșu a fost ultima noastră speranță – dacă nici asta nu producea vreo consecință, atunci chiar totul era pierdut. Valul de simpatie al cititorilor a fost, cum spuneam, copleșitor. În lumea culturală, iarăși, mulți prieteni ai revistei s-au arătat îngrijorați și gata să ne ajute cumva la necaz. Nu ne-a durut bucuria abia disimulată a celor care ne detestă. Ne-a surprins, însă, solidaritatea unora dintre cei mai înverșunați inamici ai noștri. Dar dincolo de aceste reacții, așteptam ceva, ne rugam aproape pentru ceva anume.

Cam în aceeași perioadă, Guvernul a decis să dea o mînă de ajutor presei cumpărînd publicitate în toată presa românească de zece milioane de euro pe lună, vreme de patru luni. Banii sînt atribuiți televiziunilor, posturilor de radio, site-urilor, publicațiilor de tot felul pe criteriul pur comercial, specific cumpărării de publicitate. Evident, cea mai mare parte a banilor merg la televiziuni. Din această sumă, o mică parte ajunge și la Dilema veche, care și-a vîndut astfel cele mai bune poziții de publicitate de pe site și din print pentru mesaje guvernamentale. Ei bine, această sumă, adăugată bugetului imposibil anticipat de management, a dus viitorul nostru în zona plauzibilului. Astfel, revista a putut reapărea, dar cu sacrificii mari: contracte de colaborare suspendate, salarii amputate, număr de pagini redus. Conștienți că nu va mai putea fi ca înainte (nu că înainte era neapărat bine!), am decis să apărem chiar și așa.

Dar discuțiile despre buget și despre viața revistei nu au fost singurul rollercoaster epuizant. În același timp, fără să pot întîlni pe nimeni, doar prin telefon, a trebuit să explic redacției și colaboratorilor prin ce trecem și care e noul aranjament. Ei înșiși stăteau în casă, îngrijorați de viitor. Fiecare își făcea gînduri care, așa cum se întîmplă în asemenea situații, nu au nici o legătură cu realitatea, gînduri din acelea de claustrare, care rod în interior cum roade viermele fructul. Am comunicat cît de organizat și de clar am putut, convins că doar claritatea și luciditatea pot face bine. Cei mai mulți au înțeles prin ce trecem și au putut să-și gestioneze emoțiile negative. Dar, una peste alta, punînd acum pe hîrtie întreaga poveste și văzînd ce continuăm să dăm de citit publicului nostru, spun că revista a ieșit din aceste vremuri, pe care vreau să le uit, demnă și coerentă, fără să exhibe suferința ei. În fond, lumii întregi i-a fost și îi este greu, iar Dilema veche este pe de-a-ntregul a acestei lumi.

Aproape toată echipa și aproape toți colaboratorii au rămas să treacă alături de revistă deșertul acesta, înțelegînd că e un moment în care, vorba tocită a cuiva, e mai important ce pot face ei pentru Dilema veche decît ce le poate returna, în orice sens, Dilema veche. Îi asigur că Dilema veche nu va rămîne datoare, căci acesta este doar un episod din lunga viață a revistei noastre. Tuturor, le mulțumesc mult. Iar dumneavoastră, celor care ne cumpărați și ne citiți, recunoștință. Dacă nu ne-ați citi, nu am mai fi.