Rusia a fost şi încă mai este un bastion al gîndirii critice pe care o exercită într-o formă diferită de gîndirea critică vest-europeană. Chiar dacă intelighenţia rusă şi-a alimentat puternic spiritul critic din spaţiul reflecţiei occidentale, există ceva diferit şi specific în „calea rusă“ a reflecţiei critice şi a practicilor politice care decurg din aceasta. Gîndirea critică rusească este alimentată, pe de o parte, de scepticismul ce caracterizează reflecţia rusă, iar pe de altă parte, de negarea şi neacceptarea realităţii în vederea unui orizont de sens istoric utopic. Acest amestec de scepticism şi utopie a născut forme de reflecţie şi practici politice foarte diverse. Iar pentru ca acest tip de reflecţie să se manifeste şi să capete contur, intelighenţia rusă a avut nevoie de un anumit tip de timp şi societate.

După căderea comunismului şi triumful capitalismului, intelighenţia rusă a înţeles un lucru fundamental: un regim care-şi trimite intelectualii în Gulag este un regim care se teme de ei, ceea ce arată, într-o logică neaşteptată, că îi respectă. Acum nimeni nu se mai teme de intelectuali, aşa că aura şi puterea intelectualului rus, obişnuit să aibă un cuvînt greu de spus în societate, sînt în plină scădere. De aici vin şi un profund disconfort şi o stranie nostalgie pentru vremurile în care intelectualul conta cu adevărat. Ce s-a întîmplat, de fapt, de cîteva generaţii încoace? Povestea schematică e următoarea. Odată cu perioada dezgheţului şi cu cel de-al XX-lea congres al Partidului (1956), prin care se denunţă crimele stalinismului, intelighenţia rusă face o schimbare de direcţie de 180º. Odată cu anii ’60-’70, ea devine majoritar liberală, doar mimînd ritualurile regimului. Grupurile de stînga devin ultramarginale şi vin mai degrabă din zonele artistice şi ale unor marginali sociali. Cu anii ’90, odată cu victoria neoliberalismului, intelectualitatea rusă devine parte a puterii, iar spiritul ei critic se mai hrăneşte din resursele perioadei comuniste. Însă nucleul dur al gîndirii critice al intelighenţiei ruse este afectat cu adevărat abia în perioada „stabilităţii şi bunăstării“ putiniste. Reflecţia critică nu a mai fost atît de slabă nici măcar în perioada stalinistă. Şi aceasta s-a întîmplat nu din cauza „represiunilor şi a cenzurii“, despre care scrie presa occidentală liberală, ci din cu totul alte cauze. Totul se leagă de reaşezarea socială, accesul la resurse şi modul de gestionare a timpului. Dacă aş parafraza o veche vorbă a lui Puşkin pe care o spunea despre puterea vremii lui, aş zice: Putin (şi cei din jurul lui) este cel mai occidental şi reprezintă cel mai neoliberal pol al puterii din Rusia. Eu aş zice că nu doar din Rusia (iar Rusia este poate cea mai neoliberală ţară din lume în acest moment). De fapt, ce se întîmplă în Rusia, în mediul intelectual, este parte a unui fenomen global; doar că la periferie lucrurile se văd mai clar.

În ultima perioadă, au început însă să apară fisuri în sistem. Este vorba de apariţia unor grupuri de tineri, diferite de tot ce era în anii ’90 şi 2000, dar şi de o nouă repoziţionare a vechii generaţii. Se pare că lumea din generaţia precedentă a obosit să trăiască pe cont propriu, vrea să se solidarizeze, să mai iasă din case şi mall-uri, şi pentru alte scopuri decît cele pur individuale. Lumea vrea societate, o societate pe care simte că a pierdut-o. Generaţia mai în vîrstă nu a uitat că în comunismul acela urît şi degradant avea ceea ce nu mai are astăzi şi fără de care nu poate trăi: societate şi viaţă socială. În al doilea rînd, pentru noua generaţie, capitalismul nu mai este atractiv aşa cum a fost pentru părinţii lor. Să vrei doar să acumulezi este plictisitor şi fără sens. Şi astfel apare un cîmp nou pentru reflecţie, polemici şi mişcări politice diverse. Încep să apară şi anarhiştii, fireşte, pentru că în spate este o lungă tradiţie. Îl avem pe scriitorul Limonov, un bătrîn luptător curajos pe frontul nonconformismului. Însă astăzi el pare mai degrabă un liberal cu tente revoluţionare.  

Avem diverse grupuri artistice care combină practici de stînga cu idei amestecate între stînga şi dreapta. Însă cele mai radicale grupuri în acest moment în Rusia vin din zona dreptei, chiar dacă uneori au practici de stînga. Mediul Bisericii Ortodoxe, de exemplu, produce poate cele mai radicale grupuri atît în artă, cît şi în politică. Stînga în Rusia este la fel de inexistentă ca şi la noi. Ea se naşte acum. Altfel spus: Bakunin încă nu s-a trezit, fiind ameţit de averea tatălui său, iar Mahno acum sparge primele bănci şi încă nu a stat suficient timp în puşcărie ca să capete conştiinţa faptelor istorice. Istoria însă îşi ştie cursul şi ei vor apărea cît de curînd, aşa că nu disperaţi.

Vasile Ernu este scriitor şi publicist. Cea mai recentă carte publicată: Intelighenţia rusă, Editura Cartier, 2012. 

Foto: I. Moldovan