Dacă m-aș fi născut cu un an mai devreme, ceea ce în lumina unor presupoziții metafizice juste este o posibilitate extrem de neplauzibilă, cel mai probabil aș fi fost muzician. I-a revenit generației mele neșansa unei reduceri drastice a numărului de locuri la concursul de admitere pentru vioară la Conservatorul bucureștean și, deși eram un violonist bun, nu am fost destul de competitiv pentru a ocupa unul dintre locuri, alături de vîrfurile reale ale violonisticii grupei mele de vîrstă. Dar de ce aș fi putut fi un muzician profesionist? Ei bine, pur și simplu, pentru că am avut o educație muzicală de doisprezece ani, la început în Liceul de Muzică din Craiova, al cărui elev am fost timp de cinci ani, din 1967 și pînă și 1972, urmați de alți șapte ani, pînă în 1979, cînd am absolvit Liceul de Muzică nr. 1 din București (azi Colegiul Național „Dinu Lipatti”) și am obținut un bacalaureat în muzică. Așadar, m-am bucurat din plin de o formație muzicală oprită, spre regretul meu pe care-l resimt uneori și azi, în pragul desăvîrșirii ei în învățămîntul superior muzical.

Ce valoare a avut pentru mine această educație? Aș spune, fără riscul de a greși sau de a exagera, că a contribuit decisiv la întreaga mea traiectorie academică și de viață. Și azi, deși mă ocup de lucruri diferite - unii ar spune, poate, complet diferite - muzica este, alături de viața celor pe care-i iubesc, partea cea mai bună și frumoasă a existenței mele. Ea este forma de viață care nu are echivalent în nici o altă experiență, nici măcar în aceea strict profesională, pe care am dezvoltat-o constant, fără nici o întrerupere, timp de patruzeci de ani: filosofia și logica.

Este foarte plauzibil ca înclinațiile mele muzicale timpurii, corelate cu o mare pasiune pentru matematică în anii formării mele, să mă fi condus, pînă la urmă, la filosofie și, mai ales, la logică, adică la un domeniu ale cărui rigoare, simetrie, claritate și aspirație către coordonare, puritatea formei și ordine nu sînt egalate decît de trăsăturile stilistice întru totul similare ale muzicii.

De aceea, cînd cineva se întreabă - și probabil nu retoric – „La ce bun educația muzicală?” sau „Ce anume ne oferă orele de muzică și de educație muzicală în școală?”, eu simt o crispare intelectuală. Pentru mine, răspunsul este evident. Mie, această educație mi-a oferit totul. M-a pregătit pentru tot restul vieții; mi-a definit și articulat opțiunile și, sînt convins, m-a motivat pentru exercițiul logicii și al filosofiei, al căror studios am rămas pînă azi și, fără îndoială, voi fi pînă în ultima clipă a vieții.

Dar, desigur, este cît se poate de adevărat că alți oameni au avut alte experiențe cu totul diferite de ale mele. Și prin urmare, cu toată rezerva și modestia necesare atunci cînd vrei să împărtășești celorlalți propria ta experiență de viață, așadar fără a avea nici cea mai mică pretenție arogantă de a da lecții de viață cuiva, iată de ce cred în virtuțile cu totul aparte ale muzicii pentru dezvoltarea și formarea personalității tinerilor. Așadar, la întrebarea „Pentru ce educație muzicală?”, răspunsul scurt va fi: pentru că muzica are virtuți paideice unice - ne ajută să ne conturăm, să ne dezvoltăm și să ne împlinim ca ființe sociale și sensibile întregi.

Dacă doriți și un răspuns mai elaborat, iată-l aici:

Studiul sistematic al muzicii și al unui instrument muzical îl începi foarte timpuriu. La cinci sau șase ani, deja ești pus în situația de a exersa zilnic cîteva ore. Efectul pe termen lung al acestei practici supravegheate asupra coordonării corpului, dar și asupra temperării reacțiilor temperamentului și emoțiilor, este evident și rămîne cu tine pentru tot restul vieții. Te obișnuiești cu munca zilnică grea și dură, nu în salturi; și te acomodezi cu ideea că atingerea unei ținte pentru care primești laude și recompense depinde de munca ta, pe care nu o poți împrumuta de la nimeni altcineva, după cum nici nu se poate să-ți fie însușită fraudulos de către altcineva. Miile de ore de exercițiu și de practică sînt ale tale; ești tu, instrumentul tău și muzica pe care o faceți împreună, care nu există în lipsa actului tău creator.

Timpul trece; ești din ce în ce mai bun la practicarea artei tale muzicale și ajungi să poți face muzică împreună cu alți muzicieni, de-o seamă cu tine sau mai maturi. Această „împreună comunicare și interpretare muzicală” este una dintre cele mai bune și eficiente căi către dezvoltarea virtuților civice. Cunoașteți vreo altă activitate umană, care, aidoma muzicii, să permită o perfectă coordonare și o armonizare deplină a unor personalități individuale atît de diferite, fiecare cu temperamentul și cu reacțiile sale emoționale, dar care, atunci cînd dirijorul ridică bagheta, performează impecabil în mecanismul perfect reglat al unei orchestre? Eu, unul, nu cunosc ceva care, în această privință, să egaleze muzica nici pe departe. Am avut experiența cîntatului în orchestră sau în formații de muzică de cameră. Nu am putut afla nici o altă activitate umană în care armonia și deplina coordonare să se obțină și să se hrănească din personalități atît de diferite, de fluide și uneori chiar antagonice. Iarăși, efectul pe termen lung al acestei socializări prin muzică este durabil și robust. Virtuțile civice și ale sociabilității nu pot fi mai bine modelate la aceste vîrste fragede decît prin practicarea unui instrument muzical și prin experiența de a fi parte a ceva mai mare și mai semnificativ. (Sportul, pe de altă parte, deși o activitate socială de grup, atît de dinamică și de atrăgătoare la vîrsta primei tinereți, este prin natura sa mult mai competitiv și polemic!)

Iar dacă acum, în final, ne ridicăm de la individual și social la conceptual și ideatic, pentru mine experiența muzicii și a educației muzicale a fost revelatoare pentru o subtilă corespondență între muzică și logică/filosofie. Am avut privilegiul unor convorbiri personale cu filosoful Kit Fine (metafizician și logician; probabil cel mai important și influent gînditor al momentului, un geniu al domeniului nostru), care este totodată un pianist și compozitor („amator”) pe deplin împlinit. Din discuțiile noastre despre logică și muzică rețin două trăsături distinctive esențiale care corespund deopotrivă „stilisticii” logicii și muzicii. Fine ne spune că cea mai importantă operație logică este aceea a coordonării: a expresiilor limbajului unele cu altele, a gîndurilor între ele, dar și a expresiilor lingvistice cu gîndurile pe care le constituie și transmit acele expresii. Coordonarea, îmi pare evident, ține și de natura intrinsecă a muzicii. Apoi, în direcția inversă, pornind de la muzică spre filosofie, logică și argumentare/raționare, Fine consideră că acumularea unei tensiuni sonore, care se rezolvă finalmente într-o cadență ce conduce firesc către încheierea piesei muzicale este esența unei bucăți muzicale, ține de natura intrinsecă a muzicii. Dar polemica ideilor riguros argumentate și „înregimentate” logic, natura dialectică și dialogică a oricărui gînd filosofic pe care urmărim să-l conducem argumentat și logic către o concluzie sînt, de asemenea, caracteristici intrinseci ale filosoficului.

Iată cum, pentru mine, arcul experienței acumulate de-a lungul formării mele, dar și experiența creației profesionale au înglobat deopotrivă muzica, logica și filosofia.

Ut pictura poesis era gîndul călăuzitor al Artei poetice a lui Horațiu. Cu toată modestia, și păstrînd proporțiile de rigoare, ecoul peste veacuri al acestei poetici va fi, pentru mine, Ut musica philosophia et logica.

Mircea Dumitru este profesor universitar la Facultatea de Filozofie a Universității București și fost rector al Universității.

Foto: wikimedia commons