La capra mea care-a murit
Nu-i calea foarte lungă:
Doar un minut i-a trebuit
Vecinului s-ajungă. 

Fiindc-a crăpat de-o boală grea,
Ce n-a putut s-o ducă,
Vecinul a aflat de ea
Şi s-a îmbătat ulucă. 

Stafia caprei ce-a murit
Vecinului îi suie
Sub ochi şi-l face, obidit,
Să-mi urle-n poartă: „Muie!“ 

Tot astfel cînd al meu vecin
Şi-o rătăci caprina,
L-oi mîngîia cu glas senin:
„E moartă, bat-o vina!“ 

Reinterpretată la fel ca bucătăria românească la Chef’s Experience, poezia lui Eminescu rezumă una dintre maladiile răspîndite necontrolat în ultimele trei decenii, alături de scenaree, suspicionită şi duplicitoză: caprovecinita. Cel care a numit-o aşa cu ani în urmă este, dacă nu greşesc, Dan C. Mihăilescu. Criticul vedea în boala amintită consecinţa unei combinaţii devastatoare: cea dintre individualism şi invidie. Despre individualism se ştie de mult că e una dintre ştampilele României postbelice. Pe la începutul anilor 1970, la capătul unui meci de tenis de dublu masculin pe care românii l-au pierdut la Bucureşti cu nervi şi rachete aruncate la pămînt, un ziarist cu ardei în pix a consemnat: „Problema românilor e că nu prea colaborează cînd sînt mai mulţi de unu“. Afirmaţia a declanşat opărirea patrioţilor de serviciu, care s-au grăbit să vadă în ziarist un năimit în solda duşmanilor de afară, semn că dolarii lui Soros intraseră pe piaţa valutară din România cu mult înainte de decembrie 1989.

În ceea ce priveşte invidia, amatorii de şuete subţiri la un pahar cu picior înalt pot mobiliza diverse citate din rastelul vorbelor de duh. De pildă, lui Socrate i se atribuie un enunţ pe care e totuşi puţin probabil să-l fi rostit: „Invidia e ulcerul sufletului“. În schimb, Hector Berlioz chiar deţine drepturi de autor pentru următoarea invitaţie la acţiune: „Strînge pietrele cu care aruncă în tine ceilalţi. Cu ele îţi vei construi piedestalul.“ Cu alte cuvinte, invidia seamănului nu face decît să-ţi măsoare valoarea, aşa cum reiese din cîntecele maneliştilor care ştiu o singură rimă pentru „duşmani“ (da, -aceea).

Invidia te pune adeseori într-o situaţie delicată: te uiţi în oglindă şi vezi pe altcineva. Pe unul mai bun, mai de succes, mai şarmant şi mai căutat de presă, de reflectoare, de premii şi de femei. Psihologii mută discuţia în planul elevat unde stăpîn este jargonul. În acest caz, manifestarea invidiei ţine de ceva numit „autoprogramare neurolingvistică în sens negativ“, în care se desfăşoară aşa-numita „evaluare prin comparaţia care dezavantajează“. Mai simplu spus, invidia e degrabă vărsătoare de antipatie, resentiment, ostilitate şi duşmănie. Diferenţa dintre cele patru e de nuanţă. Cine invidiază pe cineva pentru că se îmbracă mai frumos decît el, are mai mulţi bani, vorbeşte mai plastic şi locuieşte într-o casă mai spaţioasă va sfîrşi prin a transforma invidia în combustibil al urii. În acest punct, românii de azi seamănă ca două lacrimi de crocodil cu cei de ieri: ura e statornică, pe cînd admiraţia vine pe fugă şi stă puţin. Ura se răsfrînge asupra celorlalţi (există şi capitolul urii de sine, dar e mult mai mic), în timp ce admiraţia e de multe ori îndreptată asupra propriei persoane şi deraiază în voluptate narcisiacă.

Dacă psihologii se refugiază în explicaţii împănate cu neologisme, iar scriitorii scornesc năstruşnicii simpatice („caprovecinita“ lui Dan C.), vocea cu inflexiuni argotice a maidanului propune ceva incomparabil mai colorat: „oftica“. Côté-ul patologic al invidiei aici se vede cel mai bine, dată fiind provenienţa terminologic medicală a ofticii. „A te oftica“ înseamnă „a fi ros de invidie“, a te lăsa mistuit de ciudă că nu arăţi ca X, nu te îmbraci ca Y şi nu ai maşina lui Z. Oftica presupune un trafic sălbatic cu veninul pe care-l găseşti în tot felul de locuri, fără măcar să l cauţi foarte atent, pentru ca pe urmă să ţi-l pompezi cu sîrg în organism. Spiritul concurenţial în care a fost (şi încă este) crescut copilul e doar una dintre explicaţiile invidiei sau ofticii. La şcoala primară, în liceu sau la facultate, tînărul e antrenat să ajungă primul la linia de sosire. Important e premiul, importantă e media, importante sînt calificativele. (Există încă părinţi care preferă să aibă un dobitoc premiat în loc de un copil cu note proaste şi cunoştinţe bune.) Cum însă doar unul cîştigă în orice întrecere, celorlalţi nu le rămîne decît să trateze problema relaxat sau – cel mai des – să dea frîu liber invidiei.

Iar dacă Dan C. a pus pe lume „caprovecinita“, noi, burghezii calamburghezi, am găsit un nume de catalog pentru invidie, alias oftică: educaţie ftizică.

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte este Orice om îi este teamă, Editura Humanitas, 2018.