Urmărindu-mi copilul cum îşi hrăneşte animalul de companie virtual, un cal bine făcut, cu părul strălucitor şi întorcînd priviri inteligente dinspre ecranul tabletei, îmi amintesc cîteodată de hamsterul pe care l-am crescut o vară întreagă pe balcon. Era o treabă minusculă şi albă, avînd fiecare terminaţie a corpului colorată într-un roz care, ca şi el, mai mult mă speria, decît să mă bucure. Îl ţineam într-un borcan încăpător, în care mama obişnuise pînă atunci să facă socată. Îi aşternusem două mîini de iarbă smulsă din grădina blocului şi îi puneam pentru ronţăială te miri ce. Pentru că mai toată ziua eram pe afară, la joacă, mai mult mama îi avea grija. Eu nu făceam decît să îl privesc la asfinţit, atunci cînd obişnuia să-şi facă toaleta completă, frecîndu-şi cu lăbuţele iuţi fiecare centimetru pătrat din blană, îndreptîndu-şi mustăţile şi scobindu-se la repezeală în urechi.

Nu zic că lucrurile erau mai bune pe vremea mea... În primul rînd, ce poate însemna vremea mea? Pot vorbi despre acei ani ca fiind, eventual, vremea Anişoarei Cuşmir, săritoarea în lungime, românca depăşind în zbor efemer graniţa celor şapte metri. Sau despre cea a delegaţiei României, care obţinea atunci 25 de medalii la Jocurile Olimpice de la Moscova. Era vremea lui Ronald Reagan – şi mi se părea un lucru uluitor că un actor poate deveni preşedinte – sau sfîrşitul vremelniciei lui John Lennon, al cărui asasinat îmi întărea bănuielile asupra putregaiului din ţările capitaliste.

Ceva, însă, mă face să privesc diferit aceste două imagini pe care le asociez de fiecare dată: a calului alimentat şi îngrijit prin mişcările agile ale unui index mititel, cutreierînd cu ştiinţă meniul afişat pe ecranul sensibil, şi cea a unui şoarece care nu mai există decît ca fantasmă a minţii mele. Două năluci. Şi unul, şi celălalt. Două plăsmuiri, nimic mai mult. Două fenomene electrice, exprimate puţin diferit. Un animal de jucărie şi un altul care ştia, cu adevărat, să se joace. Poate aici să se găsească diferenţa.

Am apreciat mereu doar jucăriile care puteau face ceva: soldaţii care-şi mişcau mîinile şi picioarele, cărora le puteam scoate casca şi aranja puşca în mîini, după cum aveam chef; maşinuţele cărora li se puteau deschide uşile şi capota; tancurile cu baterii, ce puteau trece peste obstacole, timp în care năşteau un joc de lumini, iscat din becurile amplasate sub turelă. Acum îmi dau seama că nici acestea toate nu puteau face lucrurile pe care aş fi dorit să le văd de la ele. Mai că-mi vine să spun că nu prea făceau chiar nimic deosebit. Păi, ca exemplu, eu aveam tot felul de vise, din acelea cu ochii deschişi. Mă prindea cîte o după-amiază din aceea nesfîrşită, de vară caniculară, în timpul vacanţelor mari, de-a lungul căreia stăteam tolănit pe covor, ca să mă mai răcoresc, şi cu ochii holbaţi în tavan, deranjaţi doar de lustră, nu făceam decît să-mi închipui ce jucării mi-aş fi dorit. Ţin bine minte că reveneau adesea scenariile despre nişte animale în miniatură, pe care le-aş fi vrut de dimensiunea degetului mic. Mă gîndeam cum ar fi să ai un cal de felul acesta, pe spinarea căruia aş fi putut potrivi indienii şi cowboy-i din plastic, luptători din încleştările cărora sugeram fiecare lecţie nou învăţată la istorie, tîrîndu-mă în genunchi şi pocnindu-i în cap cu o minge de ping-pong. Sau o văcuţă, pe care aş fi putut-o mulge direct în ceaşca matinală cu fiertură de cicoare.

Mă mai gîndeam la o sferă de oţel, îndeajuns de mare cît să mă cuprindă şezînd ciuci ca o Cuminţenie a Pămîntului, impenetrabilă la orice fel de atac, inclusiv nuclear, cu care să mă rostogolesc fără probleme, eventual ronţăind cîţiva biscuiţi populari, în mijlocul celor mai aprige conflicte de pe Glob. Aş mai fi visat să am un creion special, cu care orice aş fi desenat să poată căpăta dimensiuni şi viaţă, să se smulgă hîrtiei şi să întregească lumea obiectelor care ne alcătuiesc, de fapt, viaţa. Văzusem asta într-un desen animat şi îmi rămăsese în minte. Sau un urcior mi-aş fi dorit, din care, la un semn pe care să-l ştiu numai eu, să se reverse şarlota de vanilie cu care mama îmi umplea prăjiturile preferate, de care nu mă săturam niciodată. Costumul lui Zorro era un alt lucru care m-ar fi bucurat. Musai cu masca aceea neagră, acoperindu-mi ochii şi năravurile. Nici de la armura unui cavaler teuton nu m-aş fi dat în lături. Încliftat cu ele, m-aş fi dorit un salvator al omenirii, un om bun la toate, apărătorul celor slabi şi duşmanul răufăcătorilor.

Din reveriile acestea mă trezea doar conştiinţa. De aveam sau nu aveam chef, trebuia să-mi fac timpul necesar pentru disputarea meciurilor de fotbal cu nasturi. Şi nu erau deloc puţine. Chiar mă miră faptul că nu am făcut apă la genunchi, pentru că m-am învîrtit cu orele în jurul dreptunghiului din carton verde, unde îmi făceam de lucru cu nişte jetoane din plastic, jucătorii, refăcînd în apartamentul de bloc istoria competiţiilor interne – cupa şi campionatul cu 18 echipe, cele trei trofee europene disputate pe atunci şi dramatismul încleştărilor continentale şi mondiale, cărora le venea timpul mai greu, cam o dată pe lună. Cu acribie, ţineam evidenţa tuturor acestor meciuri în nişte caiete din acelea mari, zise studenţeşti. Treceam acolo, cu exactitate de premiant, tot ceea ce ţinea de fenomen: programul etapelor, scorurile înregistrate, numerele jucătorilor care marcaseră, situaţia cartonaşelor galbene şi roşii. Clasamentele erau ceea ce mă incita mai mult decît jocul în sine şi le alcătuiam cu mare grijă, ca un conţopist atent cu munca lui. Îmi lăsa gura apă privind răsturnările de situaţii, ivite la finalul fiecărei zile, mai ales pentru amănuntul că lumea după care îmi suceam creierii, ca un turnesol fără soare, nu se configura după aceea pe care o numim, fără să avem motive prea întemeiate, cea adevărată. Steaua şi Dinamo, bunăoară, se puteau zbate în mocirla retrogradării, timp în care, turîndu-şi forţele la maxim, o echipă surpriză, Sticla Arieşul Turda, să zicem, triumfa fără rivali în Cupa Campionilor Europeni.

Privindu-mi uneori plin de fascinaţie fata care pregăteşte nutreţul pentru bidiviul ei cu rezoluţie impecabilă, aşa încît poţi să-i vezi fiecare fir din coamă, alcătuindu-i formula potrivită din mai multe ingrediente şi după o balanţă optimă a cantităţilor, în funcţie de anotimpul în care o plasează jocul sau depinzînd de calendarul competiţiilor în care este înscris calul, îmi dau seama că multe dintre lucrurile pe care le visam demult, cu ochii strălucind ca mierea inocenţei, se-ntîmplă acum aşa cum mi le-aş fi dorit pe atunci. Pe toate acestea le-a strîns la un loc, ca-ntr-un buchet de pixeli, ecranul conectat la calculator, singura minune pe care n-o întrezărisem în acei ani.

Ciurde întregi de animale domestice sau cu înfăţişări fantastice aşteaptă joarda mouse-ului, pentru a fi purtate înspre pajişti nefireşti, colorate electric în galben neon, în roşu aprins, în portocaliu sau ciclamen. Multe dintre ele ştiu vrăji, iar asta le ajută să culeagă din cale numai fructele aducătoare de bonusuri şi puncte. Războaiele nu mai presupun doar nativi şi văcari. Te poţi bate de-acum şi-n trecut. Poţi fi grec îndrăzneţ ca Ahile, strateg roman iscusit sau cu skill ridicat în lupta corp la corp, ca barbarii. Chiar dac poţi să fii. Poţi manevra biplane şi triplane, întocmai aşilor aerului din Primul Război Mondial (porcăria asta ar trebui ortografiată cu minuscule) ori, dacă vrei mai multă adrenalină, te poţi încumeta pe plajele Normandiei, refăcînd Operaţiunea Overlord cu mai multe opţiuni de dificultate, privind numărul de vieţi de care poţi dispune şi posibilitatea de a salva sau nu paşii pe care îi faci. Nu mai vorbesc de luptele din spaţiul cosmic, unde, adesea, poţi uita de adversari din cauza peisajelor sublim reprezentate de graficienii 3D.

Ascunse bine în străchinile frumos rînduite pe rafturile jocurilor din secţiunea Girl Game, cremele învîrtite de linguri pe care trebuie să le manevrezi conform timpului din reţetă scot sunete apetisante, aburi sclipitori şi fierb cu bulbuci. Poţi prepara prăjituri de foarte multe feluri, clătite chiar, supe şi sushi aproape adevărat. Pentru un tort poţi pierde chiar şi-o oră întreagă, dar satisfacţia pe care o ai cînd îl scoţi la imprimantă sau cînd îl trimiţi pe adresa de e-mail, ca JPG, unui prieten, merită cu prisosinţă.

Din reveriile acestea mă trezeşte doar conştiinţa. Am sau nu am chef, trebuie să-mi găsesc un răgaz pentru disputarea meciurilor on-line zilnice: de cele mai multe ori, o fac de la locul de muncă, în timpul destinat pauzei de masă. De patru ani, de cînd joc acest multiplayer football game, am reuşit nişte performanţe pe care nu cred să le mai fi avut şi într-un alt domeniu. Nici n-am cum să vi le povestesc, pentru că, pînă la un punct sau, mai abitir, de la un punct încolo, toate aceste lucruri sînt doar nişte năluci. Plăsmuiri, nimic mai mult, sau expresii deja subtile şi sofisticate, ale curenţilor electrici implicaţi. Oricum – chiar acum privesc clasamentul –, măcar în acest loc românii par să facă şi ei diferenţa. Umăr lîngă umăr, şut lîngă şut şi gol după gol, toţi aceşti mari anonimi căznindu-se cu tastatura au dus ţara pe locul 4. Cu 130.789 de puncte. După Brazilia, Polonia şi Statele Unite. Înaintea unor state pretenţioase ca Italia (locul 6), Franţa (locul 8) sau Anglia (locul 14).

Ştiu că şi ceva din mine a făcut să se rotească acest contor din dreptul României. Din cele 5326 de meciuri disputate (înmulţiţi cu 8 minute, ca să înţelegeţi despre ce vorbesc aici) şi din cele 6968 de goluri marcate nu s-a ales tocmai praful şi pulberea. Deşi, pînă la urmă, din ţărînă s-au înălţat şi tot în ea îşi vor găsi căderea ambele lumi de care pare tot mai mult că este vorba în propoziţie: cea de aici şi cea de acolo, ascunsă bine de ecranele în care tot căutăm de dimineaţa pînă seara. Ce, oare?

Călin Torsan este muzician şi prozator. Cea mai recentă carte publicată: romanul Plasterca, Casa de pariuri literare, 2013.