Viața mea „sportivă“

Publicat în Dilema Veche nr. 781 din 7-13 februarie 2019
Viața mea „sportivă“ jpeg

Am un trening roșu, cu o dungă albă. Sînt la gimnaziu și probele obligatorii de la ora de sport au devenit din ce în ce mai serioase. Profesorul nostru ne aliniază în curtea școlii și ne explică serios că trebuie să facem sărituri la capră, să alergăm pentru timpi buni la viteză și la rezistență, să exersăm săritura în lungime ca să luăm notă bună. Sîntem niște preadolescente cu corpurile în schimbare și mîinile tovarășului de educație fizică parcă se mișcă mai încet cînd ne atinge și ne ajută la cîte un exercițiu. Mai chicotim în vestiar, în mirosul înțepător de adidași, transpirație și plastic.

Sînt în ultimul an de facultate la Litere, mai e foarte puțin pînă încep examenele de licență. Mă duc la secretariat să întreb ceva și aflu de la doamna drăguță că am o restanță la sport și, dacă nu rezolv, o să ratez sesiunea. Paralizez de frică, absurdul situației îmi face tîmplele să pulseze. Ies din încăpere și încerc să fac rost de o scutire salvatoare. Vorbesc cu maică-mea, disperată, ea mă trimite la o cunoștință medic la un spital și povestea se termină cu bine.

De bunăvoie m-am apucat de sport pe la 26 de ani. Mă mutasem pe Făinari, mă cam durea spatele și am găsit o sală în apropiere, pe Precupeții Vechi. Florin se ocupa de ea și, după ce am vorbit puțin, am decis să-mi fac abonament. A început o perioadă în care m-am dus de cîteva ori pe săptămînă la antrenament și mi-am dezmorțit fiecare parte a corpului. Devenisem de-a casei la sala lui. Îmi spunea ce să fac și îl ascultam conștiincioasă. Vedeam schimbări de la o săptămînă la alta. Dincolo de „pătrățelele“ de pe abdomen, mișcarea susținută îmi aerisea mintea. Asta a fost, de fapt, marea descoperire, după ce m-am apucat să fac sport constant.

Încă sînt seri de iarnă în care, în drum spre bazin sau spre sală, mă gîndesc că eu (și ceilalți camarazi ai mei), care ne-am pornit prin frig și umezeală, în loc să stăm la căldură, într-un fotoliu, am merita fiecare cîte un premiu. Dar noi, ca niște soldați, ne luăm ranița cu echipamentul în spate și mărșăluim pe străzi pînă la destinație. Ne dăm jos cele trei rînduri de haine groase și ne apucăm de treabă: brațe, fesieri, abdomene, în funcție de stare și de inspirație.

Mă uit în jur, sînt tot felul de oameni. Tineri și maturi. Slabi, potriviți și supraponderali. Femei și bărbați, înalți și scunzi. Fata cu cel mai frumos spate și cea cu fundul perfect, băiatul care are bicepșii ca Popeye Marinarul și cel care zici că o să zboare de pe stepper, tipul care scoate niște sunete de animal rănit pe bandă, în timp ce aleargă din ce în ce mai repede. Ne uităm pe furiș la el și se naște o complicitate între noi, alergătorii tăcuți. Ne cunoaștem deja din vedere. Se întîmplă să mă întîlnesc cu cîte unul dintre cei care vin la aceeași sală pe stradă și să mi se pară atît de cunoscut, dar, preț de cîteva secunde, să nu știu de unde să-l iau. Număr seriile și încerc să nu mă gîndesc la nimic. Mă uit în jur: fețe asudate, ochi ieșiți din orbite, mușchi încordați, greutăți multe.

Doar cînd înot îmi las cu adevărat mintea liberă. În apă, efortul fizic se diminuează. Totul devine fluid. Contururile se șterg. Ceilalți înotători sînt niște stropi de apă care se ridică deasupra bazinului.

Uneori vine o doamnă cu un scaun cu rotile. Îl lasă la mal și intră în apă. Picioarele o ascultă din nou. În apă îi e mai ușor. Încă mai sper că, atunci cînd va ieși din piscină, va putea să meargă iarăși.

Acum cîțiva ani am scris Aleargă. Făceam cîteva ture de parc și abia apoi îmi deschideam documentul și mă apucam de treabă. Tot ce simțeam se accelera. Tot ce trăiam notam în acel jurnal de „jogging“. M-am intersectat pe drum cu alergători reali și cu alergători livrești. Ne-am luat la întrecere, ne-am împrietenit, am devenit participanți la același maraton plin de obstacole. Căci „Mișcarea înseamnă viață!“.

De curînd am citit un articol care vo­r­bește despre cum atletismul extrem este noua formă de a trăi criza de la mijlocul vieții, asta după ce s-a observat să persoanele de vîrste mijlocii sînt cele care participă în număr record la antrenamente intense și la curse din ce în ce mai grele. În 1957, un psiholog canadian, Elliot Jacques, a prezentat, în cadrul Societății Britanice de Psihanaliză, o lucrare cu titlul ­Death and the Mid-Life Crisis. În 1965 a fost și publicată. Teoria lui Jacques era că, pe măsură ce ne apropiem de mijlocul vieții, începem să conștientizăm propria noastră mortalitate și apoi, în consecință, începem să fugim de ea.

Statistic, lucrurile stau așa: o treime dintre toți participanții la triatlon din Statele Unite au vîrste între 40 și 49 de ani, iar la Londra, în 2015, alergătorii cu vîrste între 40 și 49 de ani aveau timpi mai buni decît cei din categoria 20-29 de ani. Deci se pare că omul avea dreptate. Și că totul parcă se leagă: după un anumit moment îți dai seama că ai doar un corp și trebuie să te țină pînă la capăt. Nu poți cumpăra altul.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.