Nu au fost capitale culturale europene în acelaşi an: Sibiu a fost în 2007, capitala Lituaniei – în 2009. Le-am găsit însă un aer comun, o mîndrie discretă şi foarte calmă. Aceleaşi dimineţi molcome, aceleaşi clădiri parcă desprinse dintr-o poveste, o vedere superbă din avion, cartiere cu nume minunate, colţuri de oraş care se pretează mersului pe jos, localnici cu alt chip datorită a ceea ce li s-a întîmplat timp de un an de zile. Oameni care au devenit primitori. Adăugaţi un cult pentru curăţenie şi un prea plin de activităţi culturale şi întrebaţi-vă acum dacă nu sînteţi în inima Transilvaniei... ei bine, nu chiar, sînteţi în inima ţărilor baltice.

Barocul Vilnius, fondat în secolul al XIV-lea, a fost iniţial o descoperire cu degetul pe hartă: aflasem, în noiembrie 2013, că summit-ul Parteneriatului Estic va avea loc în îndepărtatul oraş. Senamiestis, Uzupis, Paupys, Pilies, nume ciudate dintr-o ţară a cărei limbă nu are nimic de-a face cu ceea ce cunoaşte un european obişnuit cu sonorităţi latine sau anglo-saxone. A fost, cred, pentru prima oară cînd m-am simţit pierdută: nu toţi lituanienii vorbesc engleza! Dar a fost şi prima dată cînd am reuşit să observ dacă şi cum statutul de capitală culturală schimbă ceva din ADN-ul vreunui oraş: fusesem cu două luni înainte la Sibiu, eram acum la Vilnius. Ei bine, pot spune, cu mîna pe inimă, că acest statut reuşeşte să redea cu mult mai bine gradul de intimitate, de europenizare, de multiculturalitate şi deschidere spre... celălalt, decît orice altă iniţiativă europeană. Nu e vorba numai de anul în sine, care trece repede de altfel, ci de after. De ceea ce rămîne după efervescenţă: la Vilnius, investiţiile realizate şi înfrumuseţerea urbei s-au păstrat printr-o mulţime de mici detalii. În primul rînd, faima: oraş cochet şi micuţ, pierdut pe tărîmurile marelui duce Gediminas, dar străbătute de campaniile lui Napoleon (care a dat, de altfel, numele prăjiturii naţionale!). Apoi, locurile de vizitat: Muzeul chihlimbarului, Muzeul victimelor genocidului, Republica artiştilor Uzupis (stat în stat, cu propriile reguli, paşaport etc.!), centrul geografic al Europei, aflat ca din întîmplare în apropierea capitalei Lituaniei. Dimineţile sînt identice, senine, chiar sub ploaie, frînturi de Europa se regăsesc la fiecare colţ de stradă (Café Montmartre, de exemplu), străduţele respiră albastru după ploaie, fiecare restaurant încercat este o enciclopedie culinară: Sibiu sau Vilnius?

Mai este, apoi, drumul spre statutul de capitală europeană. Observ, de cîţiva ani, Clujul şi eforturile pe care le face pentru a obţine acest statut: fiecare bucurie este dată de recunoaşterea, internaţională, a efortului. Clujul este acum liderul schimbării imaginii României în Occident. Iar schimbările le văd în fiecare an. Practic, chiar dacă nu va fi să fie, euforia şi încăpăţînarea cu care edilii şi locuitorii vor fi încercat să obţină acest paşaport efemer vor fi avut un sens: acela de a insufla o altă stare de spirit. Un pic ca şi cum fiecare dimineaţă care ar cădea peste acel/acest oraş ar fi similar unei promisiuni. Din acest punct de vedere, al speranţei, al angajării, al stării, dar şi al secundei de eternitate care rămîne, jocul de-a capitala culturală este o adevărată integrare europeană.

În sfîrşit, o stare – un oraş fostă capitală europeană nu va mai fi niciodată doar un oraş. Ci o stare. Nu chiar de euforie, dar o stare de spirit extrem de interesantă. Un oraş care respiră încredere. Măcar şi pentru atît şi tot merită efortul...  

Iulia Badea-Guéritée este jurnalistă la Courrier International.