Spre deosebire de Jocurile Olimpice, unde se spune că participarea este mai importantă decît o medalie, în război contează victoria cu orice preț. Paradoxal, „prețul” plătit de România în Primul Război Mondial – viețile pierdute sau distruse, jaful resurselor, refugiul masiv, umilința înfrîngerilor – nu a reușit să acopere faptul că totul s-a terminat mai bine decît ne propuseserăm. Obiectivele naționale și politice au fost îndeplinite și chiar depășite. Doar că la război, întocmai ca în sport, totul pornește de la antrenament, de la pregătirea totală care trebuie făcută pentru a cîștiga un campionat. Iar cei care au fost implicați în participarea României în Marele Război, fără deosebire de poziție socială sau de rang militar, au văzut și au recunoscut greșelile făcute. Printre primii a fost însuși Alexandru Averescu, care, trecînd de la comanda armatei la șefia unui partid politic nou, a început prin a cere stabilirea „răspunderilor” pentru dezastrul militar, politic și uman din primele luni de campanie.

Primul Război Mondial a produs o galerie de spioni, trădători și dezertori ce așteaptă încă un studiu istoric temeinic. Pe toți aceștia îi regăsim în documente și scrieri oficiale, în memorii și jurnale, unele tipărite la un secol de la data scrierii. Fii de boieri (colonelul Alexandru D.A. Sturdza) și de burghezi (generalul Alexandru Socec), alături de oameni simpli, cei mai mulți de la țară, au fost executați pe cîmpul de luptă, degradați în fața trupelor, judecați și trimiși la închisoare. Funcționari cărora li s-a ordonat să rămînă în teritoriul ocupat au fost apoi acuzați, oficial sau doar prin ziare, de colaboraționism.

Dar nu aceștia au fost miza dezbaterilor postbelice despre „răspunderi”, responsabilități sau vină. Mulți alții au scăpat de orice pedeapsă. Vina lor nu a putut fi demonstrată juridic, ci doar rațional sau sentimental. „Îmbogățiții de război”, „învîrtiții”, cei care nu plecaseră în refugiu formau o categorie imposibil de ignorat și totodată detestabilă.

Întocmai ca și momentele de eroism înălțător, episoadele de lașitate, de corupție și de nepăsare i-au inspirat pe scriitorii anilor 1920-1930, mulți dintre ei foști luptători în războiul de reîntregire. George Topîrceanu, de exemplu, mărturisea că toaca de la Agapia îi amintea de răpăitul mitralierelor de la Turtucaia.

Supuse criticii și oprobriului celor care vedeau în literatură strict un mijloc de a înălța spiritele și nu de a critica neajunsurile trecute și prezente, aceste scrieri au suscitat interesul publicului cititor, destul de restrîns. Dacă războiul a schimbat cu adevărat ceva în cultura românească, acest lucru a fost creșterea romanului ca gen preferat al autorilor și cititorilor, nu în ultimul rînd și al editorilor. Nu o spun doar statisticile destul de incomplete ale editurilor interbelice importante, ci scriitorii și criticii interbelici înșiși.

Romanul interbelic nu poate fi asimilat unei cercetări istorice sau deciziei unei curți de justiție, cu atît mai puțin uneia marțiale. Nici nu este aici locul de a pune în discuție canonul literar. Cîteva cazuri însă merită studiate, dincolo de valoarea lor literară, pentru impactul asupra publicului cititor, destul de redus în perioada interbelică.

Deși poate să fi fost doar o „cascadorie publicitară”, faptul că în cunoscutul concurs literar al „Ideii Europene” (1925) cei mai mulți cititori care au răspuns la anchetă (503 din 670) l-au preferat pe Ion Minulescu prietenului său Liviu Rebreanu arată că povestea despre lașitate, opulență și egoism a lui Mircea Băleanu din Roșu, galben și albastru era mai familiară pentru cititori decît drama națională și personală care l-a dus la ștreang pe Apostol Bologa și a făcut din Pădurea spînzuraților o capodoperă.

Mai aproape de lipsa de eroism, dar nu la fel de criticat pentru lipsa de patriotism ca romanul lui Ion Minulescu, a fost Întunecare de Cezar Petrescu. A apărut în 1927-1928, la Scrisul Românesc din Craiova, aparent singura editură care nu a considerat romanul prea lung, deci cu costuri ridicate de producție. Destinul cărții, poate în mai mare măsură decît textul ce lega tragedia fiului de țăran sărac Radu Comșa de corupția morală și politică a claselor superioare, rupte de realitatea țării, este relevant pentru discuția asupra simbiozei dintre lipsa de vină individuală și impunitatea colectivă a clasei politice. Astfel, Întunecare a apărut într-o nouă ediție în 1942, în editura Cugetarea, fondată de Petre Georgescu-Delafras. Cele 4.000 de exemplare, tiraj important în epocă, s-au epuizat în patru ani. Ediția din 1946 nu a mai apărut, căci scriitorul și editorul s-au certat din cauza drepturilor de autor. Acest succes de piață, la un deceniu de la prima ediție, arată că cititorii din al Doilea Război Mondial s-au identificat cu Radu Comșa, eroul mutilat și împins la sinucidere. O poveste minoră în istoria anilor 1940, dar care duce cu gîndul la absența sentimentelor de vină, remușcare și responsabilitate într-o societate care și-a abandonat eroii în cel mai greu moment al vieții.

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.