În povestirea lui Edgar Allan Poe Inima care își spune taina, ucigașul ascunde cadavrul sub podele. Cînd poliția vine să investigheze cazul, la început pretinde că nu știe nimic despre crimă, dar la un moment dat are impresia că aude inima celui ucis care bate din ce în ce mai tare, de sub dușumea, și își închipuie îngrozit că toată lumea o aude: „Auzeau! Bănuiau! Știau! Își băteau joc de groaza mea. Dar orice mai bine decît aceste chinuri de moarte! Orice mai ușor de suferit decît această batjocură! Nu mai puteam îndura zîmbetele acelea fățarnice. Simțeam că trebuie să strig sau să mor”. Criminalul nu mai face față propriei sale vinovății și recunoaște: „Ticăloșilor, am strigat. Nu vă mai prefaceți ! Mărturisesc fapta. Scoateți scîndurile! Aici! Aici bate inima lui îngrozitoare!” .

Capacitatea de a simți vinovăția este o trăsătură umană. Psihologii definesc vinovăția ca pe o emoție morală, care privește modul în care individul se judecă pe sine. Oamenii trăiesc experiența vinovăției crezînd că au făcut ceva rău și greșit, fie în propriii lor ochi, fie ai altora (transgresarea unor coduri morale și etice).

Astăzi, vinovăția nu are o reputație prea bună, mulți psihologi consideră că este o emoție negativă, chiar destructivă și paralizantă, care ne împiedică să fim liberi. Multe psihopatologii se constituie în jurul unor vini imaginare sau reale. Dacă parcurgem titlurile cărților de dezvoltare personală, în mare vogă astăzi, vom remarca aversiunea față de vinovăție și vom găsi nenumărate sfaturi pentru a ne debarasa atît de trăirea acestui sentiment considerat o povară, cît și de rușine, care e văzută doar ca inhibare, piedică în calea asertivității.

Vinovăția și rușinea sînt emoții strîns înrudite, tratatele de psihologie sau cele de filozofie morală le abordează împreună, niciodată separat. Modelul dominant de explicare a diferenței dintre ele invocă orientarea internă a vinovăției, respectiv cea externă a rușinii. Aceasta din urmă implică evaluarea negativă a individului de către alții, o expunere publică, în timp ce vinovăția implică o evaluare negativă a sinelui, o judecată personală în primul rînd. În antropologia culturală, studiile vorbesc despre modelarea culturală a emoțiilor, despre culturi cu tipare emoționale diferite. Aceeași emoție poate avea expresii și manifestări diferite, de la o cultură la alta. La fel de bine, istoria emoțiilor a arătat că de la o epocă la alta au loc reevaluări ale stărilor emoționale și ale reprezentărilor acestora.

Vinovăția și rușinea par să se subordoneze acestei variații culturale și istorice. Discuția a fost deschisă de către Ruth Benedict, reprezentantă a culturalismului american, care, influențată de teoriile freudiene, a susținut, în controversata sa carte Crizantema și sabia. Trăsături ale culturii japoneze (1946), că japonezii trăiesc într-o „cultură a rușinii”, în timp ce occidentalii (nord-americanii, în particular) într-o „cultură a vinovăției”. În opinia ei, rușinea ca formă de control social avea o mai mare importanță în viața japonezilor, ale căror comportamente erau reglementate prin sancțiuni externe, prin dezaprobarea celuilalt. În cultura niponă, unde predominau valorile samurailor, cultul eroismului și al onoarei, exista un pronunțat simț al rușinii și teama de a nu-și „pierde fața”, de a se face de rîs. „Cultura vinovăției” la americani presupunea reglementări prin sancțiuni interne, pe care individul și le aplică lui însuși, rușinea nefiind recunoscută ca sancțiune socială eficientă.

Nuanțări ulterioare au arătat că japonezii cunosc alte sensuri ale vinovăției, diferite de cele occidentale. Vinovăția poate decurge din empatie: a fi vinovat pentru suferința altuia, chiar dacă nu ești responsabil pentru aceasta. De exemplu, în 1970, cetățenii din Kitakyushu au aflat că orașul lor fusese vizat de bombardamentul atomic din 9 august 1945, nu Nagasaki. Vremea nefavorabilă a dus la schimbarea țintei. Locuitorii din Kitakyushu s-au simțit vinovați pentru suferințele supraviețuitorilor bombardamentului de la Nagasaki și le-au donat o sumă importantă de bani.

Distincția operată de Ruth Benedict a fost aplicată de către clasicistul englez E.R. Dodds la studiul vechii culturi grecești, în cartea Grecii și iraționalul (1951). Analizînd poemele lui Homer, el consideră că societatea războinică din epoca arhaică aparținea unei „culturi a rușinii”, întrucît „lucrul cel mai de preț nu este să te bucuri de o conștiință liniștită, ci de stima publică (…). Într-o astfel de societate, tot ce îl expune pe om disprețului și batjocurii semenilor săi, tot ce îl face «să-și piardă chipul» este resimțit ca insuportabil”. Ceea ce contează este privirea celorlalți. Cea mai puternică forță morală nu era teama de zei, ci respectul celorlalți, faima. Zeii erau indulgenți, chiar arătau compasiune pentru muritori. Pentru omul homeric, orice abatere de conduită nu este a sa, ci se datora intervenției supranaturale a unui zei, daimoni, erinii care îi întunecă temporar mintea și îi dictează comportamentul. Așadar, spune Dodds, „sentimentele insuportabile de vină sînt înlăturate prin «proiectarea» lor imaginară asupra altcuiva”. Lumea homerică este în contrast cu perioada clasică, datorită faptului că a avut loc o tranziție treptată înspre „cultura vinovăției”, în care apare reprezentarea unor zei resentimentari față de orice succes al oamenilor, faptele acestora, chiar eroismul și căutarea reputației putînd fi subiectul pedepsei divine. Acum începe un lung proces de „internalizare a conștiinței”, de naștere a responsabilității individuale. Creștinismul a contribuit în mod decisiv la conturarea acestei „culturi a vinovăției”.

Potrivit Genezei, auzind glasul lui Dumnezeu, Adam răspunde: „M-am temut, căci sînt gol, și m-am ascuns”. Rușinea și vinovăția sînt primele experiențe emoționale prin care trece cuplul primordial după ce sînt ispitiți de diavol și mușcă din mărul interzis. Ei cunoșteau porunca divină de a nu se atinge de pomul cunoașterii binelui și a răului, dar au încălcat-o deliberat și își dau seama de aceasta. Nesupunerea lor a fost pedepsită cu pierderea condiției edenice, cu o viață plină de suferință, care își va găsi sfîrșitul prin moarte.

Sf. Augustin, cel mai mare teolog al epocii patristice, afirmă cu claritate că toți oamenii se nasc vinovați ca urmare a păcatului originar. În Confesiuni, el se simte vinovat pentru micile furtișaguri din cămara părinților sau pentru că trișa în jocurile cu colegii de școală, amintiri care îl conduc la exclamația: „Oare aceasta să fie așa-zisa nevinovăție a copiilor? Nu, Doamne, nu aceasta este nevinovăția copilăriei, îngăduie-mi să o spun, Dumnezeul meu!”.

Un studiu notoriu asupra mentalităților religioase medievale și premoderne este cel al istoricului francez Jean Delumeau, Păcatul și frica. Culpabilitatea în Occident (secolele XIII-XVIII) în care afirmă că societatea occidentală a traversat o perioadă fără precedent în care a avut loc o „culpabilizarea masivă” a omului. „Pastorala fricii” a amplificat dimensiunile păcatului, convingerea că omul este vinovat și implacabil își va primi pedeapsa fie în lumea de aici, fie în lumea de dincolo. Păcatul este o vinovăție experimentată de om în raporturile sale cu Divinitatea, care este omniscientă, care vede totul („un Dumnezeu cu ochi de linx”) și în fața căruia omul este responsabil, urmînd a da socoteală. Delumeau consideră că inocularea „fricii de sine” a avut drept consecință o promovare a „interiorizării și a conștiinței morale”, fapt care a modelat decisiv profilul emoțional al omului occidental.

Această interiorizare a conștiinței a favorizat ascensiunea individualismului. În Evul Mediu, individul izolat era o anomalie socială, un marginal. Individualitatea se dizolva într-o unitate socială mai mare: familia extinsă, rudenie, comunitate locală, parohie, breaslă etc. Potrivit opiniei unor cercetători, semnele apariției unei autonomii personale sînt din ce în ce mai evidente în timpul Renașterii și Reformei.

Un rol major în acest proces l-a avut etica protestantă a muncii, datorită responsabilității individuale și individualismului religios, adică a relației directe cu Divinitatea, fără mijlocirea clerului și a Bisericii. Cristalizarea conștiinței individuale s-a produs atunci cînd omul a început să se descopere pe sine și să se emancipeze de sub controlul exercitat de comunitate. Astfel, controlul social extern s-a transformat în autocontrol, rușinea, internalizată, s-a transformat în vinovăție.

Este momentul să aducem în discuție un alt model pentru studiul diferențelor culturale, care vine în completarea distincției „culturi ale rușinii” – „culturi ale vinovăției”. În anul 1980, specialistul în studii interculturale Geert Hofstede introducea ca parametru de variație culturală relațiile individului cu grupul, deosebind între „culturi individualiste” și „culturi colectiviste”. Ulterior, acest model a proliferat, fiind aplicat inclusiv studiilor privind concepțiile despre rușine și vinovăție, care diferă, așa cum am văzut, în funcție de percepția sinelui și a individului.

Culturile colectiviste corespund, în general, tuturor societăților tradiționale, de pe toate continentele. Cercetări empirice au desemnat drept cele mai colectiviste țări Venezuela, Mexic, Columbia, Pakistan, Peru, Taiwan, China, India, Japonia. Culturile individualiste reprezentative sînt SUA, Austria, Marea Britanie, Canada, Olanda, Suedia. În urma unei anchete efectuate în 2005, conform metodologiei lui Hofstede, România a obținut un punctaj de țară „moderat-colectivistă”.

În culturile colectiviste, individul este dependent de grup, care îi conferă identitatea. Individul se vede pe sine în termenii legăturilor cu ceilalți. Încălcarea unei norme este sancționată prin rușine, prin „pierderea feței”, de către comunitatea vigilentă. Deseori, sancțiunea este aplicată nu numai individului, ci întregii familii sau grupului din care face parte. În culturile individualiste, individul este conceput ca independent și autonom, responsabil pentru propriul comportament și, ca atare, se așteaptă de la el să internalizeze și să experimenteze vinovăția atunci cînd încalcă normele.

Este interesantă dinamica divergentă a celor două instrumente morale de păstrare a ordinii sociale. Rușinea trebuie evitată, în timp ce resimțirea vinovăției este recomandată. Psihanaliștii au făcut observația că în filigranul rușinii nu este de găsit spaima că ai atrage ura, ci teama de dispreț, trăită la un nivel profund ca groază de abandon, ca primejdie de „moarte prin înfometare emoțională” cauzată de încetarea afecțiunii celorlalți.

Așadar rușinarea este un mecanism de reglare socială care își asigură eficacitatea prin faptul că determină evitarea comportamentelor care ar putea să genereze acest sentiment nimicitor. Trăirea sentimentului de vinovăție nu poate să apară, dacă apare, decît după ce fapta neconformă cu normele admise a fost săvîrșită, fiind singura modalitate prin care abaterea, greșeala, încălcarea normelor de conduită pot fi „digerate” social. Doar apariția sentimentului de vinovăție și mărturisirea regretului pot să stingă ura celor pe care i-ai rănit.

Așadar în timp ce rușinea are un pronunțat rol „preventiv”, vinovăției îi revine o funcție „curativă” sau măcar paleativă. Unele societăți consideră că e mai bine (mai ușor?) să prevină derapajele prin teama de rușine, iar altele au ales să încerce să (se) vindece prin încurajarea sentimentului de vinovăție. Cele două remedii împărtășesc însă soarta oricărui medicament: doza insuficientă nu are efectul scontat, iar cea excesivă le poate transforma, pe nesimțite, în otravă.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.