Vreau să lucrez cu o definiţie simplă a intelectualului, pentru a mă întreba dacă există o sursă a crizei conştiinţei intelectuale în lumea pe care o trăiesc în fiecare zi. Ea este: îl numesc intelectual pe cel care produce ficţiune pentru a exprima, fără să aducă în fapt, condiţia de posibilitate a tuturor faptelor. De exemplu, Platon este intelectual cînd spune „Haide, dar, să întemeiem cu mintea o cetate...“. La fel de intelectual este şi Aristotel cînd spune că, pentru a întemeia cetăţi, trebuie să pleci de la realitatea dată şi să pricepi că poţi întemeia în foarte multe feluri, tocmai pentru că cetatea ca principiu este pretutindeni în ocurenţele ei, dar nicăieri în sine. La fel de intelectual este Averroes cînd spune că intelectul tuturor este comun pentru toţi oamenii şi că, gîndind, noi ipostaziem acest intelect fără să îl consumăm niciodată. Augustin e intelectual cînd spune că ştie ce este timpul, doar dacă nu este întrebat, şi Arhimede e intelectual cînd spune că numai obiectele intramundane pot fi ridicate cu o pîrghie. Există două note comune ale acestor intelectuali: ei pun problema posibilităţii fără să o actualizeze şi ei afirmă natura infinită a obiectului acestui efort.  

Cele două note comune sînt independente: prima notă spune că intelectualii sînt un fel de magicieni, căci ei îţi arată lucruri care sînt, dar fără să fie ceva anume, deşi doar ele asigură condiţia de a fi a tuturor lucrurilor care sînt ceva şi care au, astfel, o finitudine. A doua notă spune că intelectualii sînt foarte enervanţi pentru toţi cei care îi ascultă, deoarece ei nu pot convinge societatea finanţatoare de progresul muncii lor, de utilitatea şi de definirea clară şi definitivă a muncii lor, de vreme ce susţin că infinitatea întrebărilor puse de ei ţine loc de toate răspunsurile finite pe care doar le ocazionează.

Lumea pe care o trăiesc în fiecare zi îmi oferă un spectacol lung şi delicios al apariţiei unei fiinţe hibride, care nu e nici ficţiunea de mai sus, nu e nici realitatea a cărei condiţie de posibilitate o discută cea dintîi. Dar rolul meu e modest şi revine la a face lista elementelor acestui spectacol şi a dovedi: 1) că între ele este o legătură; 2) că legătura lor dinamitează funcţia intelectualului. Iată descrierea conceptului şi iată elementele lui. În lumea pe care o trăiesc am cunoscut o fiinţă hibridă, inserată discret şi pervers între realitate şi ficţiune, cu pretenţii dominatoare şi discurs care intimidează. O fiinţă care denunţă ficţiunea sub acuza inadecvării la realitate şi care mînjeşte realitatea sub acuza etichetelor care rămîn cînd ficţiunea a fost înlăturată. O fiinţă pe care, dacă vrei să o indici ca realitate, spune că ea e mai mult ficţiune pentru că gîndeşte posibilităţi, iar cînd vrei să îi denunţi falsa pretenţie de ficţiune, pentru că pierde tocmai infinitatea obiectelor ei, spune că ea e mai mult realitate. 

Iată exemplele ei, toate contemporane şi toate supuse descripţiei de mai sus. Un prim caz este literatura motivaţională. „Cum să...“ e un gen care se inserează hibrid între realitate şi ficţiune, iar autorii lui nu sînt intelectuali pentru că au lăsat deoparte natura infinită a obiectului lor pentru a spera la un acces la real nemediat pe care, tocmai din acest motiv, îl pierd. Acest gen de texte are în spate o epistemologie care scoate din scenă definiţia intelectualului, surpîndu-i obiectul. Al doilea caz: povestea de succes. Miza acestui gen cade pe substituţia universalului care nu este atins deliberat cu exemplul cazului particular ilustrativ. Propriul său este la nivelul conţinutului, în sensul în care povestea de succes rupe obiectul intelectual de infinitatea lui, de vreme ce prescrie în termeni finiţi ce trebuie să vrei, în general. Al treilea caz: reality show. Alăturarea cuvintelor e cum nu se poate mai fericită, e poate cazul regal al teoriei noastre: ce apare într-un reality show? Realitatea? Dar ea e un caz particular deja dat ca universal, deci pare o ficţiune. Ficţiunea? Nu, căci stările de fapt sînt filmate ca şi cum ar rămîne stări de fapt. Al patrulea caz: telenovela. Sub pretenţia accesării unui cerc foarte larg de privitori, ea a redus pretenţiile de artă cinematografică, proporţional cu speranţa de a spune „povestiri adevărate“. Al cincilea: conceptul „bunelor practici“. Limbajul programelor de finanţare europene conţine etern această rubrică: ea este implementarea unui mod de gîndire care încearcă să raţioneze prin substituţia universalului cu un cumul al poveştilor de succes. Al şaselea exemplu: blogul, spaţiu al scriiturii nici public, nici privat, reglat de o suspendare a efortului expresiei estetice în care tipul de „vizare“ a realităţii este comun, unde orice se poate spune în numele confuziei dintre public şi privat. 

Fireşte că toate acestea sînt categorii de subcultură. Dar legătura dintre ele ţine de un hibrid între ficţiune şi realitate, ca în faţa unui zeu blocat la propria statuie care nu trimite nicăieri, pe care un alt intelectual cu tematizări infinite l-a recunoscut într-un viţel de aur, turnat în grabă, cît timp el lipsea. 

Alexander Baumgarten este cancelar al Facultăţii de Istorie şi Filozofie de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.