Să nu-ți faci chip cioplit, scrie la Carte. Cioplit – bine, fie, dar de pixeli se poate? Că ei sînt imateriali, sînt mai mult niște năluciri, așa, niște fulgurații pe cerul ecranelor noastre, cum vin, așa se duc…

Imaterială cum (din ce în ce mai mult) este, mass-media ne oferă din ce în ce mai mult din din ce în ce mai multe. Am vrut informație despre cei care ne guvernează. Ne-a dat. Am vrut informație despre mersul lumii largi. Ne-a dat. Am vrut să știm cine ce mai vinde, ca să ne imaginăm ce ne-ar mai lipsi și să hotărîm ce să ne mai cumpărăm. Ne-a dat. Am vrut să știm cine cu cine și unde și de cîte ori. Ne-a dat și asta. Timpul probabil în Militari. Sau/și la Buenos Aires. Stratul de zăpadă de la Kathmandu. Cursul leu-dolar, la orice oră din zi din noapte. Nuanța Pantone a anului, în cifre și litere. De virusuri, de păsări flamingo și de prinți îndrăgind vînătoarea ne-a dat. De prețul aurului, al AUR-ului, al pieilor de cloță. De toate ne-a dat.

Omniprezentă, omniscientă și magnanimă – taman cum ne plac nouă zeitățile. Ei, da, și un pic capricioasă, cu un pic de țîfnă și cu putere pedepsitoare. Bifează toate căsuțele. Cum să nu te gîndești că ar putea să fie de origine divină?

Și dacă mass-media ar fi o religie?

Altare are? Are, în aproape fiecare casă cîte unul. Televizorul care ocupa, pe vremuri, locul de cinste în sufragerie, împodobit respectuos cu milieu de macrame și pește de sticlă. Care oferă și azi (adeseori unicul) pretext pentru a avea bibliotecă în casă, ca să ai unde să pui măgăoaia. Care ocupă un ditamai peretele, catapeteasmă cu cristale lichide și „pixeli autoluminați”. Sau mic-mic, cocîrjat, cocoțat prin vreun raft din magazin sau din garaj sau în cașcarabeta de paznic sau pe unde mai merge omul la lucru, că fără el nu se poate niciunde. Sau radioul acela de care ne lipeam urechea, ca să nu audă neprietenii din vecini. Sau, pe stil nou, telefonul ce pare lipit de biet trupul nost’, pe care îl gîdilăm din trei în trei minute, cu întrebare de oracol retroactiv: nu „Ce se va întîmpla?”, ci „Ce s-a mai întîmplat?”.

Ritualuri are? Are. Vă mai amintiți – sau vi s-au povestit, de aveți norocul să fiți atît de tineri – serile cu Dallas? Cu străzi pustii și tăcute în serile de sîmbătă, cu licărul fosforescent al ecranului alb-negru răzbătînd din mii de ferestre, semn să se știe că dreptcredincioșii își îndeplinesc libațiile hertziene. Sau fuga în cîrd a puștilor de prin locurile de joacă dintre blocuri la strigătul „Încep deseneeeee!”. Sau adunările de grup la un video underground (atunci) sau un binge netflixian (acum). Drumul ritualic – cum altfel? – la chioșc, să prinzi ziarul, strîngerea de mînă secretă ca să capeți o România liberă de sub tejgheaua de metal. Berea și fotoliul din care priveam/privim liturghia neagră „de la ora cinci”. Acel prim gest de dimineață către telefonul de la căpătîi, să ne asigurăm că lumea e la fel cum am lăsat-o cu șase ore în urmă și că în continuare ne like și ne follow.

Sacerdoți are? Are. Îi vedem, zi de zi și, mai ales, seară de seară, oficiind de la pupitrele lor de plexiglas, cu sfîntul pahar de apă și miraculosul laptop lîngă ei, arătîdu-ne calea, adevărul și viața. Îi citim și ascultăm, cu religiozitate, chiar dacă nu tocmai cu sfințenie, pentru că îi credem: „E adevărat, parol, a zis X aseară la televizor!”. „E adevărat, a scris și la gazetă, am citit cu ochii mei.”

Are și apostați? Și. Din cei rătăciți care spun că nu mai vor mass-media, că nici măcar nu mai au televizor în casă, ziare nu mai cumpără de zece ani și chiar și pe rețelele sociale intră mai răruț. Biete minți rătăcite, că la telefon nu am auzit să fi renunțat careva cu totul, de sastiseală, oricît de mic ar fi aparatul. Nu-i bai, mass-media iubește (și) plasticul și spațiile mici.

Ceea ce este cu adevărat remarcabil la religia aceasta e că vine la pachet cu propria pletoră de idoli și demoni. Și, ca să ne țină permanent în trează adorare, ni-i schimbă cu de la sine putere. Des. Vehement. Ni-i aduce în fața ochilor, ni-i aurește, ni-i luminează și ni-i flutură de amețim de plăcere. Îi vrem albi? Albi să fie! Pohtim la diversitate cromatică? Găsim de îndată și negri. Îi crește în mințile noastre ca într-un strat bogat de îngrășămînt, pentru că bieți idolii aceia pot fi, în viețile lor de carne, mărunți sau nevolnici sau doar „ca noi”. Dar și asta e mare parșivenie, pentru că dacă aceia pot deveni frumoși și celebri și atrăgători, poate că și noi, dacă am avea noroc, dacă am avea pe cineva unde trebuie, într-o zi… Ni-i învelește în mantii diafane de pixeli, dîndu-le consistența stranie a viselor, care sînt plăsmuiri, nu-i vorbă, dar care tot te fac să simți, creînd o realitate a emoțiilor mai adevărată uneori decît cea a materiei. Idoli de unică folosință, pentru că media-credincioșii sînt făpturi nevolnice, vor mereu altceva-dar-nu-chiar-cu-totul-diferit, au un attention span de opt secunde, mai mic cu o secundă decît cel al carasului auriu. (Mit întemeietor și acesta, pentru că: 1) Nu s-a putut identifica sursa primară a informației legate de atenția noastră și 2) carașii aurii au un attention span mult mai mare decît cele nouă secunde cu care sînt creditați.)

Biodegradabili idoli, pentru că acolo unde vedeam în altare frumusețe și tinerețe și măreție, vedem în scurt timp, în aceleași altare, putreziciune și meschinărie și – vai nouă! – normalitate.

Religia noastră mediatică vine cu propria industrie producătoare de idoli și mituri, ca să nu ne mai ostenim noi să le creăm. Ea monetizează astfel ofranda noastră cea mai de preț: ceea ce Patrick Le Lay, PDG al canalului public francez TF1, a numit „timp de creier disponibil”. Fie și doar pentu opt secunde pe secvență.

Ioana Avădani este președintele Centrului pentru Jurnalism Independent.