Vorba groasă şi omul subţire

Publicat în Dilema Veche nr. 469 din 7 - 13 februarie 2013
Vorba groasă şi omul subţire jpeg

Cînd Luther recomanda traducătorului să cerceteze cum vorbesc „mamaia din magherniţă, copiii din uliţă, omul de rînd din piaţă“, pentru a putea traduce corect Biblia în germană – de remarcat că el îi cerea „să se uite la botul“ (Maul), nici măcar la „gura“ oamenilor simpli –, marele reformator ştia prea bine că în scrierile sfinte, oricît de revelate ar fi ele, nu vorbeşte doar Duhul Sfînt, ci şi prostimea, mahalaua, gura păcătosului. Chiar şi Duhul Sfînt nu vorbeşte, smerindu-se, decît prin gura omului şi pe înţelesul acestuia, iar a împrumuta de la om vorbele groase nu înseamnă nici o clipă depravare morală, ci este doar o formă de adecvare la vîscozitatea lumii, la darul ei de a fi memorabilă doar prin ceea ce are cleios şi aproape inert.

Fiind groasă, vorba rămîne lipită de timpan. E ca şi cum le-ar trece, celui care vorbeşte şi celui care aude, un vierme lipicios prin ureche. Oricît de violentă ar părea – dar niciodată vorba, ci doar tonul este violent –, vorba groasă este foarte înceată pentru că stăruie mult în auz. Atît de mult, încît de la un timp se metamorfozează, putînd da naştere unui mirabil fluture. „Dacă ai şsă-mi spuiţ doar cuvinte dulci şi curtenitoare, atunci nu te voi crede“ – a zis-o tot Luther, unui pretins profet din Wittenberg, studentul Markus Stübner, care, în 1522, alături de cîţiva meşteşugari năpădiţi de viziuni, deturna atenţia megieşilor prin discursuri mieroase, vrînd să-şi întemeieze propria mişcare religioasă, dînd astfel semnele primei disidenţe printre reformatori. Fiind obligat să facă anticameră ore întregi, Stübner şi-a pledat cauza, în disperare, dindărătul uşii zăvorîte, lăudînd deloc sfios lucrarea propriului spirit. Scos din răbdări, marele învăţat, dar şi vajnicul stîlp de tavernă Martin Luther l-a repezit: „Zi-i spiritului ăsta al tău că-i ard una peste bot...“

Uneori, vorba groasă sau înjurătura sănătoasă fac mai mult decît o colecţie de proverbe – dacă vin din partea celui încercat de Duhul Sfînt, care vorbeşte mereu din preaplinul inimii. Pentru că tocmai asta cerea Luther apropiaţilor săi: să verifice dacă cel care se crede profet este om autentic, dacă el poartă semnul acestei încercări, semnul caznei interioare care nu-i dă pace nicicum – pentru că Dumnezeu este „un foc mistuitor“, nu o acadea – şi-l împiedică să se epuizeze în ipocrizii şi bonton, în zîmbete largi şi arabescuri lingvistice. Ei bine, vorba groasă şi adevărul de viaţă sînt două toarte ale aceluiaşi vas. Între ele, se deschide gura vasului. Se deschide a rîs, iar omul autentic ştie să rîdă şi de vorba groasă, şi de sine, pentru că rîsul salvează mai mult decît aparenţele, pe cînd zîmbetul îl pierde pe omul „subţire“.

Pun rîsul şi zîmbetul în antiteză, întrucît, dacă cel dintîi individualizează, neexistînd două rîsete identice, atunci cel din urmă mai degrabă ascunde decît dezvăluie, estompînd graniţele dintre indivizi. Desigur, ca şi rîsul, zîmbetul este universal, o formă de consimţire la vîscozitatea lumii. Nu există nici cultură, nici epocă istorică, în care zîmbetul să nu fi fost exersat. Zîmbeşte şi bebeluşul de cîteva zile, după cum numai zîmbet e masca funerară. Atîta doar că zîmbetul este prin excelenţă apanajul omului subţire, al omului fals, simandicos prin liberă alegere. Omul subţire nu rîde, nici cu poftă, nici spart, nici hăhăit, nici silit, el doar zîmbeşte. O face înţelegător sau complice, nedumerit sau dumirindu-i pe alţii, dar o face necontenit. Acea ridicare fie şi a unui singur colţ de gură, acea sumeţire a obrajilor în cerul propriei frunţi sînt suma transfigurărilor sale. Mai mult de atît nu poate, pentru că şi-ar şifona reverul, şi-ar deranja cravata, şi-ar strica frizura. E clar că zîmbetul nu poate fi asezonat cu vorbe groase – trebuie să fii un mare maestru al mimicii ca să-ţi reuşească aşa ceva –, ci va fi însoţit invariabil de cuvinte dulci, bine cîntărite, sau cel mult de subînţelesuri.

Nu neg calitatea de pacificator social a ipocriziei, doar că ea are un mare potenţial de decepţie, creînd expectaţii false de la oameni falşi, de la cei care gîndesc obscen şi vorbesc îngrijit. Aşa se face că, în vreme ce vorba groasă rămîne prizoniera mahalalei, omul subţire va fi mereu pionierul mahalagismului. În gura lui, orice – pînă şi Cîntarea cîntărilor – sună infam, aşa încît nu vocabularul îi trădează obscenitatea gîndirii, ci fixaţia interesului propriu, cel mai adesea ascuns şi abject, dar trădat de stereotipiile de suprafaţă. Cuvinte precum „cristale S.“, „geantă V.“, „limuzină“, „vilă la munte“, „silicon“, „botox“, dar şi „carieră“, „post“, „bursă“, „doctorat“, altminteri indiferente la conotaţia morală, devin în discursul omului subţire cleioase şi inerte. Pseudoesteticul modei, al bunului de lux, al CV-ului decorat de titluri, ori chiar cel aplicat propriului corp – îngroşări de buze, liftinguri de sîni –, îi determină pe oamenii slabi de caracter, dar subţiri în maniere, să afişeze beatitudini precare acolo unde s-ar cere, în mod normal, doar discreţie.

Aşa se face că mahalagismul lor poate fi specios, ei injuriind publicul prin cele mai neutre cuvinte ori, paradoxal, prin cele mai cuceritoare. Politicianul o face prin chiar cuvintele din programul său politic care este sperjur in nuce. Vedetele – prin tot ce fac, povestind ce fac ele şi crezînd că asta ar interesa pe toată lumea. Iar oamenii de televiziune – ignorînd societatea vie şi îngînînd docil reţetele media ale dezumanizării, scornite de te miri cine. La urma urmei, mahalagismul este, la suprafaţă, versatil şi elegant, fioros de elegant, pe cînd vorbele groase şi urîte rămîn mereu aceleaşi, fiind atît de neschimbate, de secole, încît de regulă scapă lexicografilor români. Nu intenţionez nici pe departe să fac aici apologia limbajului de mahala, dar este important de subliniat că el şochează doar atît timp cît este scos din mediul său, devenind mahalagism, după cum şi omul subţire eşuează tot prin inadecvare la mediu, fapt pentru care tocmai apariţiile televizate îl fac, în mod paradoxal, şi notoriu, şi vulnerabil.

Un eveniment recent, moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, a arătat cu prisosinţă cum funcţionează mahalagismul. Două libertăţi fundamentale – cea a individului, de a dispune testamentar asupra propriei înmormîntări, şi cea a unui cult legal constituit, de a refuza administrarea unui sacrament celui care nu îi respectă dogmele – se ignorau reciproc în perfectă armonie democratică, numai că cineva – şi vom vedea îndată cine – a dorit neapărat să vadă aceste libertăţi într-o ciocnire aprigă, „senzaţională“.

Fiind vorba de funeraliile unei vedete, mahalaua îşi cerea, la rîndul ei, dreptul: să fie o înmormîntare creştinească, să aibă şi amărăşteanul parte de bănuţii aruncaţi pe spate, de un covrig, de un prosop şi-o lumînare, de bucăţica de colivă şi de paharul cu vin aferente, şi, mai ales, de o poză cu mortul. (Poza cu mortul, pentru cine nu ştie, nu este un simplu instantaneu, ci are o narativitate intrinsecă, fiind sinteza epică a unui întreg şir de eforturi: sfînta înghesuială, coatele bine plasate, tenacitatea propriului culoar, nasturele rupt, manşeta prinsă în ţepuşa unui gard, spîrcîiala noroiului de sub tălpi, împiedicarea involuntară şi dezechilibrarea cu adresă etc.) Mai mult decît atît, hrana spirituală a mahalalei fiind colportajul, ea a fost privată, în cazul incinerării rămăşiţelor pămînteşti ale regizorului, tocmai de proba materială a peremptoriului „Am fost acolo“, în temeiul căruia ar fi putut fabula mai departe – la colţ de stradă, în crîşmă, în faţa blocului şi, peste ani, la urechea nepoţeilor.

Pînă aici, nimic nelalocul lui; triunghiul vedetă – biserică – mahala funcţiona după toate regulile interacţiunii democratice, doar că pe fir s-a interpus infotainment-ul – aşa-zisele televiziuni de ştiri, care au ţinut morţiş să transforme tringhiul respectiv într-unul amoros, şi i-au cerut mahalalei să colporteze nici mai mult, nici mai puţin decît principii de drept şi de dogmă, să-şi dea cu părerea în chestiuni care presupun uzul public al raţiunii, de care mahalaua nu va fi niciodată în stare. Evident că s-a lăsat cu vorbe groase şi cu isterie colectivă, la ce altceva ne-am fi aşteptat? Dar nu asta s-a vrut?

Totuşi, privind jalnicul spectacol, mi s-a părut că, mai tare decît mahalaua expusă indecent şi fără voia ei, au şocat oamenii subţiri din televiziuni care, fiind experţi ai inadecvării, au trudit maieutic pe lîngă un măgar mort. Or, vorba lui Rabelais, de la un măgar mort nu scoţi nici măcar un pîrţ. Au şocat, ei, oamenii de televiziune, cedînd unui „firesc“ performativ – c-aşa se face ratingul, c-aşa fac şi alţii, că asta vrea lumea –, care ţine loc de disculpare. Devine „firesc“ tocmai pentru că e performat zi de zi. Au şocat şi şochează nu pentru că n-ar fi oameni spilcuiţi, cu butoni şi cravată, cu rochiţe sau bluziţe de colecţie, oameni îngrijiţi şi prosperi, ci pentru că, în spatele feţei lor mereu zîmbitoare, în dosul cuvintelor lor politic corecte, dar şlefuite pînă la desemantizare, examenul de conştiinţă a încetat – cu sau fără speranţă de resuscitare, asta... „devine de la caz la caz, monşer“.

Gabriel H. Decuble este eseist, poet, germanist.

Foto: L. Muntean

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.