Vulnerabilitate, ce cuvînt frumos!

 

În cartierul meu locuiesc mulți nevăzători, mai mulți, cred, decît în orice altă parte a orașului. Îi observi pe străzi cum își caută drumul cu bastonul, cum rememorează pași și gropi și obstacole, cum scrutează în gol încercînd să afle de la trecători ce autobuz a venit în stație — dacă e cineva acolo să le răspundă.

S-ar putea ca motivul acestei prezențe neobișnuit de mari să fie faptul că în Vatra Luminoasă se găsește singurul liceu tehnologic special pentru nevăzători, unde persoanele cu deficiențe de vedere pot învăța o meserie. Zona care îl împrejmuiește a fost gîndită de Regina Elisabeta a României ca o colonie pentru orbi, cu case construite special pentru ei și familiile lor, cu școli și ateliere meșteșugărești care să-i facă utili societății și să-i ajute să se întrețină singuri. Ce nume plin de speranță pentru un cartier al orbilor — Vatra Luminoasă.

Cînd mergi printr-un oraș din Vest, întîlnești la fiecare pas persoane cu dizabilități. În România, ele lipsesc în mod suspect. Și nu pentru că ar fi mai puține ca în alte părți, ci pentru că li se refuză un drept fundamental: accesul. Accesul fizic în spațiul public, accesul la o viață demnă. Duc o existență fantomatică fiindcă majorității tipice nici nu-i trece prin cap să ia în considerare și nevoile lor.

Autoritatea Națională pentru Persoane cu Dizabilități anunța la sfîrșitul lui martie 2016 că în România trăiesc 768.376 de persoane cu dizabilități. Numărul lor s-ar putea să fie mai mare; autoritățile nu reușesc niciodată să numere pe toată lumea. Mulți oameni sînt invizibili în România — n-au acte, trăiesc în zone izolate sau în diverse forme de sclavie contemporană.

Într-o zi mă îndreptam spre casă pe bd. Chișinău făcînd obișnuitul slalom trotuar – stradă – trotuar – scări – terasă – gard ca să evit mașinile parcate aiurea, cînd mi-am dat seama că în fața mea umblă un nevăzător. Înainta lent și la fiecare pas își folosea bastonul ca pe un radar pentru obstacole. Stînga – dreapta – stînga – dreapta, pas cu pas, pe drumul lui obișnuit, atent reconstruit în minte. În mîna stîngă avea o plasă de cumpărături, ieșise probabil să-și ia ceva de mîncare. Ce aventură sinistră trebuie să fie să mergi chiar și pînă la magazinul din colț cînd ești orb sau bătrîn sau gravidă sau în scaun cu rotile sau bolnav psihic într-un oraș ca ăsta, mă gîndeam. Și atunci am văzut-o. Era fix în fața lui. O mașină parcase chiar pe trecerea de pietoni a unei străzi lăturalnice spre care omul meu se îndrepta încrezător. Bastonul a mers la dreapta pe sub botul mașinii parcate și l-am văzut cum se lovește nasol la genunchi și la coapse, apoi la burtă, în caroseria nesimțirii. S-a îndreptat, a pipăit cu mîinile capota de metal lucios și a trecut șovăind pe lîngă, ștergînd cu cămașa următoarea mașină parcată în scîrbă pe trotuar.

Cu vreo săptămînă înainte de întîmplarea asta am primit un telefon de la Mircea Toma. Mă invita să creez conceptul unei expoziții cu care Active Watch să aplice la un concurs lansat de Muzeul Național de Artă Contemporană din București. Singura condiție: să fie cu sau despre oameni cu dizabilități.

Nu sînt un fan al artei angajate. Îmi displac textele, expozițiile, spectacolele făcute să stoarcă lacrimi sau să mitralieze un dușman imaginar. Nu gust nici lucrările artiștilor care se preocupă exclusiv de formă, de „artă pentru artă”, cu un limbaj ermetic auto-referențial și cu vaste pretenții elitiste. Materialul cu care mi-am propus eu să lucrez sînt experiențele, pentru care nu ai nevoie de vreo introducere în lumea artei, ci doar de minime instrucțiuni de folosire. Și mi-am mai propus să evit capcana compătimirii. Nu despre deficiență va fi vorba, ci despre diferență, cum a observat Cristina Voinea într-o cronică publicată de Scena9. 

Am vrut să concep o expoziție la care să aibă acces oricine — fie că are o dizabilitate sau că nu înțelege nimic din arta contemporană, fie că e copil sau vîrstnic, că-i lipsește un simț sau are prea multe gînduri în cap. Dacă refuzi să intri în convenție și să-ți asumi o dizabilitate, preferînd rolul turistului tipic, neimplicat, vei descoperi pe parcurs că abilitățile restrîng uneori imaginația și îți pot crea un oarecare disconfort: lucrările sînt dispuse la nivelul celor în scaun rulant, fotografiile nu se văd înainte să le atingi, să le miroși, să le auzi, etichetele gravate în plastic alb îți pot păcăli privirea.

Accesul e cuvîntul-cheie. Și vulnerabilitatea. „Cu toții sîntem vulnerabili”, mi-a spus Corina Șuteu după ce a vizitat expoziția. „Despre asta e vorba aici, despre vulnerabilitățile noastre ascunse prin experiența celor care le trăiesc la vedere.” Normalitatea se trage din normă, iar norma e un pat al lui Procust. Nu încapi în el, se taie din tine ca să respecți tiparul. Normalitatea e brutală, iar societatea care o impune e o brută.

Așa că am creat un traseu imersiv prin care să se poată juca oricine are chef să-și asume o altă perspectivă asupra lumii, chiar și într-un micro-univers muzeal care vine, de obicei, cu un set strict de reguli: „Nu atingeți exponatele!” / „Nu vă urcați pe pereți” / „Nu vă băgați nasul!” / „Interzis accesul cu cîini!” Aici lucrurile stau pe dos. Iar dacă vrei să ai parte de experiența completă, trebuie să închizi ochii ca să „vezi” ceva în expoziția asta.

Expoziția „Normalitate, ce cuvînt brutal!” — o explorare artistică a dizabilității — e găzduită de MNAC București pînă pe 6 octombrie 2016. Curator: Cristian Neagoe; Artiști: Mihai Barabancea, Paul Dunca & Virginia Lupu, Cosmin Manolescu, Ivana Mladenović, Monotremu, Mircea Topoleanu

Cristian Neagoe este curator al Street Delivery și a coordonat strategia de comunicare pentru „Darwin’s Room“, de Adrian Ghenie, care a reprezentat România la Bienala de Artă de la Veneția în 2015.