Contaminat de stilul irezistibil al colegului meu de pagină (al cărui haz sînt sigur că nu-l pot atinge), vreau să povestesc o întîmplare din mediul universitar pe care mi-a relatat-o un amic, Adrian Mateescu. Se afla, aşadar, la o întîlnire cu colegii de facultate, la trei decenii după absolvire. Într-un amfiteatru al Universităţii au venit cîţiva profesori, dintre cei care încă mai trăiau, şi vreo cîteva zeci de foşti colegi. S-a strigat catalogul şi fiecare a povestit ce a mai făcut în ultimii 30 de ani. Discursurile personale au durat foarte mult şi, la un moment dat, sub presiunea fumătorilor, s-a luat o pauză de zece minute. Lumea a ieşit pe culoar, unde se organizase şi o mică trataţie.

După 30 de ani însă, unii colegi se recunoşteau cu greu între ei, nici pe profesori nu-i mai ştiau prea bine, iar asupra întregii adunări plana o uşoară temere de Alzheimer. Într-un colţ, amicul meu, solitar, îşi ţinea în mînă paharul de plastic cu cafea şi ronţăia un fursec, încercînd să identifice o figură sau alta. O fostă profesoară, a cărei identitate nu-i era însă foarte clară, s-a apropiat de el adresîndu-i-se la sigur:

„Adrian, tu mai ştii unde stăteai în laboratorul nostru?“

El a făcut un gest confuz, nici da, nici nu. Nu era foarte sigur despre ce laborator era vorba şi nici nu-şi amintea să fi avut vreun loc fix pe undeva. Bănuia doar că profesoara era Adina Pîrlitu, cea în al cărei laborator exista o sursă de radiaţii, acoperită cu cărămizi de plumb. Şi îşi amintea că îi fusese teamă să se aşeze pe un loc apropiat de pomenita sursă, cu care uneori făceau experimente. Profesoara aceea umbla veşnic cu o basma pe cap, iar studenţii bîrfeau că de la radiaţii îi căzuse părul. Dar doamna care stătea în faţa lui Adrian şi care părea să-l ţină atît de bine minte avea nişte derutant de bogate plete cărunte... Dincolo de basma şi de sursa de radiaţii, de la laboratoarele cu profesoara (care bănuia că ar fi fost acea doamnă), nu-şi mai aducea aminte decît două lucruri. Unul era că cineva desenase odată într-un colţ al tablei, în pauză, o pisică stranie care se uita înapoi printre picioare, o imagine care-i făcuse să chicotească întreaga oră, cu atît mai dihai cu cît profesoara scria lucruri pe tablă, făcîndu-se că nu observă pisica. Al doilea lucru pe care şi-l mai amintea era momentul în care ea le spusese, hodoronc-tronc (era o grupă numai de băieţi), că ştie ce se vorbeşte pe seama ei, şi anume că ar fi la menopauză de la 18 ani, de cînd a pus prima oară piciorul în acea facultate. Au rămas cu toţii stupefiaţi, nu doar fiindcă nu se aşteptaseră la aşa o declaraţie, ci şi pentru că nici nu auziseră vreodată vorbindu-se aşa ceva despre ea.

Dar, cum spuneam, Adrian nu era sigur că o are în faţă pe acea profesoară, mai avea unele îndoieli. Iar ea a început să-i povestească despre cît de grozavă fusese pe vremuri facultatea aceea şi despre cît de mari fuseseră profesorii pe care ea i-a cunoscut. I-a spus apoi că nu chiar întotdeauna lucrurile au fost chiar aşa, că au existat şi profesori mai altfel. Şi i-a relatat un diferend pe care l-a avut cu Georgică Pauloniu, în care, în cele din urmă, ca să încheie discuţia, ea i-ar fi spus: „Georgică, lasă-mă în pace, doar tu ştii că eu sînt la menopauză de la 18 ani.“

Adrian Mateescu a făcut ochii mari. Profesoara pronunţase formula magică de recunoaştere. Ea era, Adina Pîrlitu, care din cînd în cînd vorbea de propria-i menopauză eternă. Adrian a mai schimbat cîteva cuvinte cu ea şi apoi, nespus de amuzat în sinea lui, a făcut cîţiva paşi spre bufet, dorind să mai schimbe interlocutorul.

A nimerit faţă în faţă cu o altă profesoară, pe care de data asta şi-o aducea aminte foarte bine – doamna Mîhnitu.

„Adrian“, i-a spus şi aceasta dintr-odată, „şi eu vreau să discut ceva cu dumneata. Sînt sigură că ai un frate care mi-a fost un foarte bun student la Facultatea de Automatică. Nu-i mai ştiu numele mic, dar tot Marinescu îl chema.“

„Doamnă“, i-a răspuns Adrian, „pe mine nu mă cheamă Marinescu, ci Mateescu.“

„Chiar aşa“ – a continuat ea, părînd concentrată la propriile gînduri –, „Mateescu, aşa-l chema, sigur, exact ca pe dumneata. Să ştii, dar probabil că n-ai cum să nu ştii, era sclipitor fratele dumitale. Mi-a plăcut foarte mult de el.“

„Doamnă“, a încercat timid amicul meu, „totuşi, eu nu am nici un frate.“

„Bine, bine“, a încuviinţat ea, „dar ce-o fi făcut mai departe?“ Şi apoi, uitîndu-se brusc în ochii lui Adrian: „N-ai putea oare să-mi spui unde a ajuns, cu ce se ocupă?“