Așa cum există între oameni, există și între partide compatibilități naturale, firești, care nu au nevoie de nici o mijlocire sau explicație pentru a funcționa. Nu e vorba de ceea ce pompos se cheamă culturi organizaționale comune, nu e vorba de ideologii afine, nu e vorba nici măcar de relații de prietenie sau de rudenie între lideri – potriveala dintre partide are cu totul alte temeiuri. Puțin misterioase, aparent insondabile, dar frapante pentru observatorul scenei politice, compatibilitățile dintre partide lucrează pe termen lung, chiar și cu întreruperi, pentru că uneori conjunctura îi împinge chiar și pe compatibili să intre în competiție.

Una dintre cele mai clare compatibilități de pe scena politică românească de după 1990 este cea dintre PNL și PSD. Îmi amintesc că, în primele zile ale episodului meu parlamentar (era în iarna 2008-2009), am fost uimit să văd cît de bine se înțelegeau pesediștii cu peneliștii deși, în acel moment, PSD era la putere în alianță cu partidul meu de atunci, PDL, iar PNL era în opoziție. Oricine venea o zi în Parlament vedea limpede că, de fapt, PSD și PNL erau de-o parte și noi, PDL, eram de partea cealaltă. Ceva dincolo de pactul politic asumat care-i lega de PDL pentru a guverna împreună, îi lega pe pesediști mai profund și mai strîns de peneliștii din opoziție decît de noi, partenerii lor. Nu doar că aveau o comunicare constantă și făceau aranjamente împreună împotriva PDL pe care nici nu se osteneau să le camufleze, dar pur și simplu se bucurau unii de alții, se simțeau bine împreună, vedeau spontan lucrurile la fel, se susțineau din reflex între ei. Cînd se întîlneau li se luminau fețele – nu pot descrie cu cîtă căldură se întrețineau Bogdan Olteanu cu Viorel Hrebenciuc sau Puiu Hașotti cu Ilie Sîrbu. Relațiile dintre cei doi lideri, Călin Popescu Tăriceanu și Mircea Geoană, erau de o loialitate ireproșabilă, iar admirația comună, a pesediștilor și peneliștilor laolaltă, pentru Adrian Năstase era de-a dreptul emoționantă. Faptul că exista o compatibilitate deplină între partide și nu o apropiere de conjunctură o dovedește istoria de după ruperea coaliției PDL-PSD. Scăpat de povara unei nedorite alianțe (sincer, nici noi și nici pesediștii nu ne simțeam bine împreună), PSD a mers imediat unde l-a dus inima. PSD și PNL aveau conduceri noi, un schimb de generații se produsese la vîrful celor două partide după prezidențialele din 2009. Noii lideri, V.V. Ponta și C. Antonescu, or fi făcut ei schimbările pe care le-au voit în interiorul partidelor lor, dar au preluat fără ezitare tradiția relației dintre partidele lor. Cu Ponta și Antonescu, PSD și PNL s-au îmbrățișat sincer și au format USL, dînd o pildă frumoasă despre ceea ce s-ar putea numi statornicul amor politic. Cum ziceam, nu mai contează liderii, nu mai contează diferențele ideologice, funcționează o compatibilitate de dincolo de orice.

În cele urmează, încerc să explic bazele acestei compatiblități, cu convingerea că ea va rămîne indestructibilă pentru mulți ani de acum înainte chiar dacă, poate, cine știe, pe întortocheatul drum al politicii, cele două partide se vor mai afla de-o parte și de alta a baricadei. Dar ceea ce nu se va stinge niciodată e amorul dintre ele...

Într-una din excelentele sale cărți dedicate începuturilor modernității românești, profesorul Ioan Stanomir spune că, din punct de vedere politic, țara noastră s-a racordat la Europa după 1877, generînd singură un stil propriu de guvernare pe care el îl numește „brătianism”, evocînd, firește, impactul imens al familiei Brătianu – singura noastră dinastie politică reală, autentică și puternică. Lungile guvernări ale lui Ion și Ionel Brătianu, precum și deceniile în care, chiar dacă guvernul, ministerele, Banca Națională sau Primăria Bucureștilor nu au fost pe numele lor, dar au funcționat în folosul lor, au forjat în veac stilul de guvernare al României. Pe scurt, profesorul Stanomir spune că brătianismul este un efort de occidentalizare și dezvoltare bazat pe corupție și nepotism, este un mod de a pune la lucru resursele țării (naturale, financiare și umane) spre folos propriu și public în același timp, este un puternic impuls liberal dat țării într-o manieră total nedemocratică, cu un sistem electoral complet subjugat, cu o rețea politică de nenumărați „proxies” și „operativi” care lucrau pentru familie și cu instituții specifice unui stat modern, european, care se acaparau din momentul în care se creau. Propaganda de azi ne face să credem că cei doi vectori de forță ai brătianismului, adică, pe de o parte, europenizarea, dezvoltarea și liberalismul, și, pe de altă parte, corupția, nepotismul și clientelismul sînt contradictorii și se exclud. Ei bine, specificul brătianismului, care e de-acuma și specificul guvernărilor românești, ne arată că cele două pot conviețui foarte bine. Brătianismul înseamnă, indubitabil, racordarea României la Europa. Însă la Europa care, ca să zic așa, ni se potrivește. Cititorii cît de cît familiarizați cu teoria politică comparată au simțit deja că brătianismul nostru seamănă pînă aproape de identitate cu stiluri de guvernare specifice Europei meridionale: Portugalia, Spania, Italia, Grecia și, într-o oarecare măsură, chiar Franța.  

Nu trec mai departe înainte de a face, scurt, două precizări importante pe care o să vă rog să le luați ca atare, căci nu am acum spațiul necesar să le și demonstrez. Prima, brătianismul este singurul stil posibil de guvernare eficientă a României. A doua, născîndu-se odată cu statul român (e corect să spunem că brătianismul a crescut statul român care, la rîndul lui, a consolidat brătianismul), brătianismul îi este consubstanțial. Nici dictatura antonesciană, nici dictatura comunistă – ambele detestînd brătianismul pentru că acesta este esențialmente liberal și european – nu l-au putut extirpa din felul de a fi al statului român. Așa se facă că, după 1990, fără nici un fel de program, fără nici un fel de intenție, stilul brătianist de guvernare s-a putut iarăși manifesta, indiferent de culoarea politică a guvernelor.

În fine, e de notat că brătianismul ca stil de guvernare (căci nu a fost niciodată o doctrină sau o ideologie) s-a putut forma într-o perioadă în care marea masă de români era cu totul apolitică, fiind deopotrivă ignorantă și neinteresată de politică. Astfel, brătianismul era un stil al elitei care, total ruptă de popor, guverna țara. După 1990, poporul s-a politizat masiv: votează, face manifestații, se înscrie în partide, comentează zilnic politica și înjură tot timpul guvernul. Poporul consumă politică zi de zi, în proporție de masă. Teza mea este că, așa cum brătianismul a fost și a rămas stilul prin care se exprimă la guvernare elita politică, pesedismul a devenit expresia naturii politice a poporului. Partidul fondat de Ion Iliescu imediat după 1990, indiferent de denumirea sa, a fost și este cel mai fidel exponent al idealului politic al masei de români. E un partid mare – cel mai mare – îngăduitor, care nu vrea să schimbe nimic (asta nu-l face deloc conservator!) și nici nu cere de la cetățeni nimic altceva decît votul. Pesedismul este forma politică a balcanismului nostru (ca dovadă, nu prea merge în Ardeal!).

Întîlnirea dintre pesedism și brătianism este formidabilă, pentru că e întîlnirea între expresia politică cea mai fidelă a sufletului nostru colectiv și stilul cel mai eficient posibil de guvernare în pace socială a țării. Este, într-un fel, marea împăcare dintre elite și popor în România. Iată de ce pe mine nu mă miră deloc că PNL s-a aliat cu PSD. Iată de ce pe mine mă îngrijorează foarte tare această renaștere a USL, adică a unei alianțe politice care e atît de rea tocmai pentru că e firească. Punerea împreună a PSD și PNL consacră firescul întru tot ce avem noi mai rău, ca națiune și ca guvernare.

P.S. Eram printre foarte puținii care spuneau în 2011-2012 că USL este o otravă politică pentru România. Mai nimeni nu auzea. Înrăit împotriva lui Traian Băsescu, sedus de verbiajul gol al lui Crin Antonescu și amețit de tupeul lui V.V. Ponta, în 2012 poporul a votat abundent USL. Acuma, zece ani mai tîrziu, privesc liniștit în jur: toată lumea pare să admită că USL e toxic și că fiul născut din acest mariaj, Klaus Iohannis adică, e o veritabilă nenorocire. Nu îi întreb pe cei care critică azi puternic alianța PNL-PSD cum au votat în 2012, că oricum nu mai contează. În schimb, vă cer iertare pentru mica vanitate din acest post-scriptum.