Cea mai la îndemînă definiție a ceea ce înseamnă o capcană de turiști e „restaurantul tradițional“. Se găsește în orice țară de pe lumea asta. Și are, peste tot, cam aceeași rețetă a succesului. Poate să se afle în centru, pe o stradă presărată cu capcane de același fel, pe plajă, pe faleză sau, dimpotrivă, să fie un pic „ascuns“, în așa fel încît să ai senzația că te-ai strecurat în lumea profundă a locului cu pricina. Să-ți creeze, măiastru, impresia că ai găsit „un secret“, dacă nu chiar „legenda urbană“ a acelui spațiu. Pentru că un asemenea tip de capcană poate merge pînă la un nivel foarte înalt de inginerie a detaliilor, de sofisticare și adaptare a tehnicilor de ademenire a clientului. Ce mîndru mai ești, atunci cînd nasul tău fin, de călător experimentat, dă peste dîra de indicii care te conduc spre „descoperirea“ unei „cîrciumi foarte tari“. Marfa perfectă, sortită să facă senzație în poveștile și pozele cu care-o să-ți asasinezi prietenii, odată întors acasă. Nu înainte de a le da pe la nas, încă din timpul vacanței, cîteva eșantioane fotografice din descoperirile tale de călător hîrșit în chestii. Că tu nu ești turist, ca tot puhoiul de fraieri care forfotesc prin lume.

Ce se-ntîmplă într-o capcană bine făcută? Exact ceea ce ai visat. Ce ți-ai dorit. Toate detaliile sînt organizate perfect, în așa fel încît entuziasmul descoperirii pe care ai făcut-o să te inunde ca un orgasm al iubirii de sine. Prinzi peștele cel mare, fără să ai habar că un scafandru ți l-a agățat în ac. Și te-avînți cu tot entuziasmul – sigur, fără să trădezi nimic pe fața ta – în această vîltoare de senzații. Pentru că tu ai făcut descoperirea, folosindu-ți inteligența și experiența de veteran în chestii de-astea. N-ai stat cu fraierii, la capcanele de turiști din centru. Te-ai abătut pe străduțe, ai adulmecat adînc aerul locului și te-ai ghidat după direcțiile în care se duc localnicii. Pentru că, spre deosebire de naivii care rămîn în centru, la muzee și biserici, tu ești trecut prin de-astea. Iei urma localnicilor și te duci în „cîrciumile lor“. Odată ajuns acolo, umpli Uațapu’ de mărturiile victoriei tale. Și totul e perfect. Pe masă, îți ajung „adevăratele“ bunătăți ale locului. Chestii rare, recuperate din rețete de la bunici, gusturile și aromele alea pe care ți le-ai visat. E comoara pe care ai așteptat-o atîta vreme.

Acum, iat-o! Goală și lipsită de apărare, la tine pe masă, în farfuria ta. Și în paharul tău. Și, obligatoriu, totul e foarte „ieftin“. În comparație cu ce e „la noi“, e o nimica toată. Unde mai pui că e și calitatea aia. În plus, pentru că doar tu te pricepi la de-astea, mai și stai de vorbă un pic cu cîrciumarul. Și se leagă o prietenie din prima. Și e o vacanță supermișto. Pentru că te-ai imersat în „lumea profundă“ a locului ăluia, lăsînd departe cîrdul de turiști. Ce să le faci, dacă nu se pricep?! Iar cîrciumarul îți povestește cum a recuperat el rețetele alea, din adîncurile tradițiilor, și te dă o tură pe la bucătărie, că și tu gătești și te pricepi. E starea aia de bine, în care plutești, pentru că exact asta ți-ai dorit să simți. Capcana de turiști, atunci cînd e foarte bună, despre asta e. Despre ce-ți dorești. Și despre umplerea sinelui. Dar despre asta e orice „cîrciumă“ foarte bună. Așa cum despre asta e orice „capcană“ destinată prinderii unui public.

Pentru că prinderea în „capcană“ a unui public nu se petrece doar pe traseele turistice, în muzee, biserici și cîrciumi. Așa ceva se poate întîmpla și în sala de spectacol a unui teatru, în sala de cinema, în fața televizorului, a computerului, tabletei, telefonului, în fața unei cărți, într-o expoziție, într-o sală de concert sau la un festival de orice fel. „Capcana“ funcționează și aici, bazîndu-se pe același mecanism. Să-ți dea ceea ce-ți dorești. Ce ți-ai dorit, poate, și n-ai știut să formulezi întocmai. Dar e o stare de mare satisfacție, în deplinătatea facultăților senzoriale pe care le poate mobiliza acest cuvînt. Un „film-capcană“ face același lucru. Nu te supune nici unui efort. Te uiți la el și zici: „Pffaaa! Genial. Exact ca-n viață!“. Asta dacă filmul nu ți-a spus deja, dinainte ca tu să-l fi văzut, că e „autobiografic“ sau „inspirat din întîmplări adevărate“. E cumva și alb-negru? Te-a lovit în plin! Nu e ca filmele de duzină. Ăsta chiar spune ceva. E și cu actori amatori? Senzațional! Ce lucrare! Nu e pentru toată lumea! Fraierii nu se uită la alb-negru. Zic că s-a stricat televizorul. Sau ies din sala de cinema și reclamă o defecțiune tehnică a proiecției.

Filmele astea sînt pentru noi, publicul special. Și au o mecanică emoțională din care nu poți scăpa. Poți povesti despre ele cu măreața lejeritate a unei semi-implicări. E așa cum ți-ai fi visat marea expunere la emoție. Să trăiești experiența-limită a războiului, cu certitudinea că o să fii în viață, triumfător, la finalul luptelor. Filmele-capcană, chiar și atunci cînd te pun într-o situație „dificilă“, o fac în așa fel încît să fie o dificultate lesne de înghițit. Ce vrei mai mult? Asta e foarte aproape de locul de onoare din galeria plăcerilor supreme! E ca și cînd ai mînca insecte prăjite sau rulouri de intestine, la cîrciuma-capcană. Nu faci asta ca să supraviețuiești, ci ca pe o distracție exotică. Ești eroul, alintat cu ofrande, al propriei „descoperiri“. Plus că ai și ce povesti acasă sau chiar, după ani, nepoților. Iar în cazul „filmului-capcană“, dacă mai identifici și niște „simboluri“ puse iscusit la îndemînă, gata-i extazul. Superbe capcane!

Sigur că nu e nimic rău în a te scufunda în ceea ce-ți place. Viața nu e făcută doar din provocări reale și indigestii. Dimpotrivă, are nevoie de partea ei de desert. Plăcerile ușoare sînt foarte departe de a fi un păcat. Partea proastă e cînd acestea fură absolut tot spectacolul. Atunci cînd ele devin singurul orizont posibil. Atunci e foarte trist. Și, cu adevărat, alb-negru.