7 iunie. Vineri începe Mondialul de fotbal şi nu pot să cred că în serviciile dvs. evenimentul va trece neobservat. Nu se poate să nu aveţi printre dvs. microbişti de fotbal. Ar fi foarte trist. Sînt zile grele, ca astea de azi, în care o şuetă cu un microbist te salvează pentru cîteva ore. În relaţiile mele cu serviciile speciale am contat întotdeauna pe pasiunea noastră comună pentru fotbal. Chiar dacă mi-aţi comunicat din timp că nu mai aveţi nici o trăsătură comună cu „vechile structuri“, nu pot uita cum m-a ajutat fotbalul să evit momente penibile în contactele cu „structuraliştii“ vechiului regim – aşa cum îi numeam cu delicii intelectualiste.

Am avut două ocazii, dar m-am prins de la prima, cînd au apărut imediat după ce m-am întors dintr-o călătorie în Germania Federală, în 1970. Erau doi tineri corect legitimaţi care vroiau să ştie – deşi ştiau – cu cine de la Europa Liberă m-am văzut acolo; le-am spus liniştit: cu un prieten plecat şi rămas acolo, după Praga, eu neavînd chef ideologic pentru asemenea aventuri. Singurele mele aventuri cu el fuseseră cîteva îndelungi partide de poker la mize mici, dar cu ameţitoare cacialmale, de o inteligenţă care ne entuziasma pînă la a ne îmbrăţişa după fiecare reuşită a unuia sau a altuia; le-am spus că am evocat împreună, cu dor, acele nopţi de poker, femeile şi fetiţele dulci din Bucureşti, meciurile la care mergeam împreună, deşi el era stelist, iar eu (chiar dacă ţineam, în absolut, cu Progresul), cînd era vorba de Steaua, treceam de partea lui Dinamo. O luminiţă li s-a aprins în priviri şi o intuiţie m-a făcut să insist şi să le spun că oricît ţin cu Oaidă şi Mafteuţă ai mei, din str. Doctor Staicovici, am obiectivitatea să recunosc că Dumitrache al lor e cel mai bun fotbalist român. Atunci au recunoscut că îmi citesc săptămînal cronicile semnate Belphegor şi am intrat într-o lungă discuţie despre Naţionala care se pregătea pentru Mondialul din Mexic (îl antipatizau, desigur, pe Dobrin, care, ziceau ei, îşi fereşte picioarele cînd joacă în străinătate.). A fost mai mult decît o discuţie – în care Europa Liberă a rămas pe ultimul plan; în clipa în care mi-au cerut să pun, totuşi, pe hîrtie, ce-am vorbit cu acela, acolo, i-am refuzat, explicîndu-le că nu aceasta e meseria mea, ci aceea de a descrie şuturi şi fente. M-au înţeles (la ora aceea nu funcţiona legea prin care trebuia să pui pe hîrtie cu cine te-ai întîlnit în străinătate.). Riscînd să se înţeleagă că am pactizat cu structuraliştii, vă voi preciza că şi a doua oară – prin anii ’80, cred – cînd au venit să mă ancheteze dacă am citit scenariul lui Pintilie la De ce trag clopotele, Mitică? (azi, o să vi se pară o fantezie...), am dat-o pe fotbal, cum ar fi făcut şi Sveik, şi iarăşi a ţinut, deşi aveam scenariul ascuns în casă. Amănunte – dacă vă interesează – altă dată.

Fireşte că aceste evocări nu sînt chiar note informative, ci doar o modalitate (un cuvînt care îmi place foarte mult) de a găsi printre dumneavoastră ceea ce un cîntec tot al acelor vremuri o spunea clar şi just: a căuta „un om, un suflet curat“, căruia să-i poţi încredinţa o idee la ora cînd nenumăraţi microbişti – un popor, se poate spune – sînt măcinaţi de o singură întrebare: de ce nu sîntem şi noi în Africa aia de Sud, la Mondialul de fotbal? Ni se explică, simplu, prea simplu, că nu mai avem valori printre jucătorii români. E fals. Ele există, dar sînt desfigurate – aşa o fi numai în fotbal? – de „valoarea“ patronatului, a celor ce „bagă banii“ în fotbal ca într-o afacere ca toate afacerile. Patronatul nostru fotbalistic este de-o nonvaloare inestimabilă, de-o prostie – amestec de incultură, lăcomie şi megalomanie – incalculabilă. Împreună cu impresarii, ei sînt proprietarii jucătorilor, trataţi şi posedaţi ca într-o sclavie. Ei constituie cea mai vizibilă mafie, avînd în vedere că banii rulaţi în fotbal au parte de cea mai largă popularizare. Mult mai importanţi decît fotbaliştii, ei au la dispoziţie toate posturile TV fiindcă ei asigură cel mai bun rating. A li te opune, a polemiza cu ei nu e numai inutil, dar şi periculos, de la brîu în jos. Cred că m-aţi înţeles – expresie de bază în vocabularul zilelor noastre – de ce vă scriu. Vreau ca la Judecata de Apoi să se găsească acest text în dosarele dumneavoastră – unde altundeva cînd cărţile nu vor mai fi citite? Ar fi un semn că, ajungînd la aceste ultime rînduri, nu aţi ridicat din umeri.