În urmă cu cîțiva ani, o amică a fost călcată pe trecerea de pietoni, în București, și a murit pe loc. Era de aceeași vîrstă cu mine, de azi în cîteva luni ar fi împlinit 29 de ani. Îi împrumutasem două enciclopedii de film pe care n-am mai apucat să le recuperez. N-am mai apucat să recuperez nici numeroasele ieșiri la povești care nu s-au produs din lipsă de timp sau alte motive triviale. De curînd, am dat din nou de ea pe Facebook. Profilul ei s-a conservat temporal, atins pe ici-colo de cîte o intruziune din prezent, vreun comentariu nostalgic al unei cunoștințe. Mi s-a părut stranie imaginea unei pagini Facebook încremenite în timp, cu imagini vechi de cîțiva ani, puține poze de profil, iar cea mai recentă, captată în miezul paginii ca o insectă în chihlimbar. În frenezia deseori halucinantă a activității rețelei de socializare, paginile celor care își accesează rar profilurile par a se șterge din memoria colectivă. Dar paginile celor care au murit rămîn în mediul virtual ca niște cripte din pixeli în care defunctul și-a lăsat lucrurile la vedere, conform ritmului personal, fără preparative de plecare, la fel cum încăperile părăsite dezvăluie un muc de țigară într-o scrumieră, o pată de cafea pe masă, un semn de carte căzut sub pat.
Ceea ce m-a frapat cu adevărat a fost faptul că, la celălalt capăt al canalului, emisia a fost întreruptă pentru totdeauna. Opțiunea de chat este încă activă, dar orice mesaj s-ar propaga în gol, fără nici un ecou, aproape ca o profanare a unei tăceri sacre. Faptul că poți citi întregul istoric al conversațiilor cu fostul proprietar al respectivului profil, că îi poți scrie unei persoane decedate, dar care nu îți va mai răspunde, mă tulbură într-un mod indescriptibil. La fel de tare mă tulbură și gîndul că, pe măsură ce va trece timpul, lista foștilor utilizatori de Facebook va crește, fără ca respectivele pagini să dispară, și că printre ei se vor număra tot mai mulți prieteni apropiați, colegi și foști colegi de studii sau de muncă, rude, și, finalmente, cei care contabilizează în mod involuntar toate aceste dispariții.
La cererea unei rude apropiate a defunctului, Facebook poate șterge pagina acestuia (procedură, totuși, destul de complicată) sau o poate transforma într-una memorială. Amica mea călcată de mașină are o astfel de pagină, dar un alt prieten, de două ori mai în vîrstă decît mine la momentul prematurului său deces în urmă cu doi ani, are în continuare una obișnuită, cu foarte puțini prieteni, vizitată de cîte un îndurerat atunci cînd rețeaua de socializare anunță ziua de naștere a respectivului. Acel moment mi se pare cel mai ironic și cel mai tragic în același timp, dar îmi dau seama că întreruperea maschează o continuitate, fiindcă cei care au părăsit această lume nu încetează să populeze planeta mică, stranie și deseori de neînțeles care este propriul nostru suflet.
Citeam de curînd un articol descoperit de o prietenă, în care autorul povestea cum tatăl lui, cînd îmbătrînise și îl lăsaseră puterile, fusese cazat de către familie, în pofida protestelor, într-un așezămînt pentru vîrstnici. Bătrînul n-a făcut față dorului mistuitor de casă, pe care a iubit-o și în curtea din fața căreia își petrecea cea mai mare și mai plăcută parte a timpului, și s-a stins la cîteva luni după ce-a fost extras din elementul său. Casa a fost scoasă la vînzare și, la scurt timp, autorul articolului a fost atenționat de fratele său că pe link-ul cu Google Street View atașat ofertei imobiliare se putea vedea clar tatăl lor dispărut, capturat cu acuratețe în fața casei sale dragi, în hainele sale obișnuite, suspendat într-un prezent continuu. Descoperirea a emoționat puternic rudele bătrînului decedat, care l-au mai putut vedea o vreme pe fostul lor tată și bunic ducînd o efemeră și statică existență virtuală, dar una cu atît mai prețuită.
M-am gîndit atunci la agenda telefonică în care figurează numerele unor persoane, mai mult sau mai puțin dragi sau apropiate, care au trecut la cele veșnice, și mi-am dat seama că senzația e aceeași. Parcă mi-a și fost teamă să mă ating de respectivele numere și le-am lăsat să dispară de la sine, așa cum o fac cele din telefoanele schimbate sau care se pierd sau se fură. Am simțit că, formînd numărul respectiv, nu voi auzi un sunet în gol sau tonul telefonului închis sau al numărului suspendat, ci că voi trage indiscret cu urechea în lumea de dincolo și voi fi penalizat pentru ireverență.
E limpede că tehnologia multiplică variantele de legături interumane și lasă tot atîtea urme și moșteniri emoționale. În același timp, superficializează unele legături pînă cînd moartea interlocutorului virtual ar coincide cu sistarea activității unei poze de profil cu un anumit număr de reacții și comentarii, atașată unui istoric de imagine și conținut intangibil. Dar pentru alții, aceste nume de profil vor fi avut o istorie fizică și vor fi lăsat în urmă copii, nepoți și strănepoți, proiecte neterminate, planuri neîncepute, obiecte, locuri de muncă, camere părăsite, pahare pe jumătate golite și, poate, jurnale fără punct la urmă.
Am fost norocos pînă în prezent și nu am adunat în lista de Facebook prea multe nume cărora viața le-a dat ignore. Nu am în memoria telefonului mobil prea multe numere la care să nu mai răspundă nimeni. Nu am avut de-a face cu testamente, cu moșteniri, cu bunuri abandonate fără preaviz de către foști proprietari, cu oameni dragi a căror invocare să se mute iremediabil la timpul trecut.
Nu vreau să devin excesiv de sentimental, deși am o înclinație incomodă, dar irepresibilă spre patetism. Știu că va veni pentru fiecare în parte acel moment în care viața îi va da unfriend. Speranța mea e că există ceva după acel moment, și că așa-zisa viață după moarte nu ne va da block. Pînă atunci, ar fi înțelept să ne dăm like la fiecare zi a vieții noastre și să îi iubim pe cei care ne sînt alături. Și poate că atunci, după ce va veni și momentul lor să plece, dacă le vom scrie un mesaj sau îi vom apela, vom vedea literele compunînd treptat un răspuns sau o voce conturîndu-se la celălalt capăt, și ne vor anunța că dincolo nu e chiar așa de rău – nu e rău, de fapt, deloc.
Andrei Vornicu este jurnalist cultural.
Foto: flickr
