În timp ce-și lucra ogorul, un țăran a găsit un ficat. I l-a dat lui Don Luigi. Don Luigi l-a luat.

Datorită acestei întîmplări simple avem astăzi singurul model inscripționat al unui ficat (de oaie) din Italia antică. După ce a fost descoperit accidental, în 1877, lîngă Piacenza, au trecut vreo zece ani pînă cînd obiectul, pasat de la conte la preot și așa mai departe, și-a găsit locul la muzeul din fosta colonie romană din Valea Padului. Obiectul, esențial pentru înțelegerea religiei etrusce, are și o extraordinară tactilitate. Fiind de bronz, ținut în mînă e suficient de greu ca să i simți viața materială. În plus, pe fața plată apar trei protuberanțe; una e vezica biliară, de-o parte și de alta a ei fiind lobul caudat și vena cavă inferioară, toate în mărime naturală.

Altminteri artefactul este, în principal, un suport pentru informație, adică pentru 42 de inscripții etrusce, scrise de la dreapta la stînga, fiecare într-un compartiment precis desenat: o hartă a cosmosului supraimpusă pe un cadastru anatomic. De jur împrejur, pe marginea modelului sînt marcate 16 mici sectoare, în interior aflîndu-se o roată cu 6 compartimente și alte 18 zone, inclusiv pe vezică. E un fel de Piticot magic, cu cîte un nume de zeu în fiecare compartiment. Pe spate, modelul e împărțit de reprezentarea corectă a unui ligament în doar două regiuni, dedicate „Soarelui“ și „Lunii“.

Obiectul trebuie să fi aparținut unui haruspex, un specialist în consultarea măruntaielor de animale (între care un rol esențial îl avea ficatul pentru hepatoscopie) pentru a înțelege dorințele zeilor și ce ascunde viitorul. Citind în Titus Livius, să zicem, cît de frecvent se făceau asemenea sacrificii și cît de firești păreau tuturor, aproape uiți că erau o barbarie – iar apoi uiți că oricum nu civilizația noastră, bogată în barbarii de tot felul, e chemată să judece.

Greu de zis dacă modelul de la Piacenza era folosit ca un instrument de realizat divinația sau ca material didactic, pentru a pregăti noua generație de funcționari religioși. Un haruspex era în orice caz adesea consultat înainte de o acțiune militară. Poate ficatul nostru a fost pierdut lîngă Piacenza cîndva în timpul războaielor civile din vremea lui Sulla.

Semnele descoperite pe ficatul unui animal erau evaluate, în funcție de localizarea lor, drept fiind sub jurisdicția cutărui sau cutărui zeu, cu prerogative mai vesele sau mai sumbre. Un haruspex consulta în același timp și microcosmosul (ficatul animalului), și macrocosmosul (cerul și fulgerele). Într-adevăr, zonele de pe margine reflectă structura lumii celeste etrusce, împărțite, foarte specific, în 16. Știm asta de la un tip numit Martianus Capella, născut în Cartagina, scrie în secolul V, folosind poate o traducere latinească a unui text etrusc despre arta divinației, pierdut pentru noi, și dă probabil acestor informații un baiț neoplatonic. Ni-l închipuim deci pe cel care interpreta fulgerele așezat cu fața spre sud în ploaie și verificînd pe harta cerului în casa cărui zeu a avut loc fulgerul. Și ficatul, și cerul sînt împărțite într-o parte favorabilă (pars familiaris) și una nefavorabilă (pars hostilis). De fapt, fiecare zeu are ambiguitățile lui – unii apar de mai multe ori pe ficatul din Piacenza, păstrînd tradiția oracolelor prielnice care adesea vin cu un fine print tragic.

Unul din aspectele cele mai interesante, după mine, ale civilizației antice sînt fenomenele de transmisie și adaptare ale religiei și tehnologiei orientale în lumea greacă a secolelor VIII-VII î.Hr. (Despre mecanismele intime de corelare ale religiilor politeiste antice cu tehnologia s-a scris încă extrem de puțin.) Există ficați de teracotă inscripționați din Babilon cu două mii de ani mai vechi decît cel din Piacenza. S-a presupus și că hepatoscopia ar fi ajuns în Italia odată cu migrația etruscilor acolo din Anatolia. Dar o origine în Turcia de azi a etruscilor nu mi se pare încă dovedită, în ciuda titlurilor din ziare bazate pe o cercetare genetică făcută destul de heirupist. De altfel, interpretarea informațiilor legate de ADN-ul unor populații întregi pare să se facă azi cu judiciozitatea cu care un copil folosește o sabie cu laser. Mai probabil, etruscii au preluat citirea în ficat de la greci, care luaseră ideea din Orient pe filieră, să zicem, cipriotă. Bineînțeles că un obiect așa recent ca ficatul de la Piacenza (după 100 î.Hr.) a fost produs într-o atmosferă elenistică mai eclectică, marcată de astrologii caldeeni. Pe de altă parte, cei cam 28 de zei de pe modelul piacentin nu au nimic oriental – jumătate sînt etrusci, jumătate din alte regiuni italice (nu mai vorbesc despre echivalări cu religia greacă și de faptul că nu toți sînt chiar zei: printre ei apar și Heracle și cîteva denumiri generice pentru Hotar, Pămînt etc.). De observat un lucru: și modelul piacentin, și un alt ficat de teracotă, fără inscripții, găsit în Italia, la Falerii Veteres în Etruria, au marcate pe ele două mici crestături care corespund unor linii pe care acest organ le prezintă în mod natural. Or, babilonienii le teoretizaseră și răsteoretizaseră deja pe ambele ca manzazu și padanu (aproximativ Prezența și Calea – akkadiana mea e la pămînt, pentru că nu există telenovele în această limbă la care să mă uit).

Un ghicitor etrusc – numit Aule Lecu – a ținut cîndva să fie reprezentat pe urna lui funerară tolănit, ținînd în mînă ficatul pe care îl examinează cu un aer învățat. Și probabil că multe din simbolurile de azi ale statutului vor părea altora – după ce va mai ploua suficient – la fel de caraghioase.

Foto: Ficat din Piacenza, Mantik, wikimedia commons