Ea încearcă să se ridice, sprijinindu-se în baston, din fotoliul adînc, acoperit cu o cuvertură de lînă. La jumătatea drumului, cade însă înapoi şi se înfundă în pernele fotoliului: na, drăcie! – oftează, zîmbind, bătrînica.

– Stai, stai aşa! – intervine el. Îţi aduc eu, ce vrei?

– Nu, lasă, mă duc eu, nu te deranja! – îl opreşte ea din drum, reuşind să se ridice în picioare.

– Mă duc eu, ţi-am zis! Stai, te rog, jos – o aşază el, cu grijă, în fotoliu. Ce vrei?

– Voiam să-mi fac o cafea... – spune ea cu voce mică. Dar nu trebuie să te deranjezi, pot să-mi fac şi singură...

– Fac eu, stai liniştită! Aşa mai fac şi eu puţină mişcare... – zîmbeşte bătrînul şi porneşte spre bucătărie.

După cîteva minute se întoarce cu un pahar de apă pe o tavă:

– Poftim! – îi aşază el curtenitor tava în poală.

– Mulţumesc – îi răspunde ea – dar ţi-am spus, nu trebuia să te deranjezi...

Bea cu înghiţituri mici din paharul de apă şi-l ia de mînă pe soţul ei, care se aşezase între timp pe canapeaua alăturată. Îşi zîmbesc fără a scoate nici un cuvînt.

A. şi V. şi-au sărbătorit acum cîteva zile aniversarea a şaizeci de ani de căsătorie. Mă uit la ei şi realizez că ceea ce văd este, probabil, iubire în stare pură. Nu prea ştiu ce-i aia, dar, privindu-i, încerc să-mi imaginez. Şi-au spus tot ce aveau de spus, îşi cunosc gîndurile înainte ca acestea să prindă formă în mintea lor, nu mai au alte dorinţe.

Comunicarea nu mai trebuie să comunice nimic, nu mai trebuie să facă eforturi retorice, să se bucure de reuşite sau să acumuleze frustrările eşecurilor. Tot ce mai spun sau fac este, de fapt, expresia acestei iubiri în stare pură, neatinsă de gînduri ascunse sau vise neîmplinite. Orice ar face sau ar spune, oricît de inutil sau, uneori, de penibil ar putea fi, nu mai are nici un sens propriu în afara gestului comemorativ de contemplare senină a propriei iubiri. Restul e uitare. Sau neant...

Îmi vine un gînd macabru la prima vedere: senilitatea ca o condiţie de împlinire a iubirii. Această senilitate mignonă şi senină, care nu mai reţine nimic altceva decît amintirea vie a Iubirii. De ce ar face mai mult, de fapt, ce rost major ar avea?...

Viaţa ideală – beatitudinea existenţială – ar trebui să fie o trecere survenită pe neaşteptate de la copilărie la bătrîneţe. De la o eternitate la alta. Dar sîntem datori toţi cu o maturitate! Aceasta este, de fapt, păcatul nostru originar. Maturitatea este timpul făptuirii şi al responsabilităţii – şi, deci, al păcatului inevitabil, căci tot făcutu’i vinovat, nu-i aşa? Trebuie să trecem însă prin acest purgatoriu pentru a lua măsura vieţii, pentru a permite acesteia să meargă mai departe în contingentul ei implacabil. Şi trebuie să o facem bine, cu toată dăruirea, pentru a ne scufunda apoi în suferinţă şi a putea fi, astfel, demni de mîntuirea viitoare a senilităţii fericite.

Recunosc, urăsc maturitatea! Am evitat-o cît am putut, dar am încercat totuşi să-mi fac datoria, iar acum am ajuns să întrevăd deja bătrîneţea de la capătul vieţii. Dar voi şti oare să o iubesc, să o înţeleg şi să o cultiv aşa cum trebuie? Voi reuşi oare să mă mîntuiesc? Cîţi reuşesc, de fapt, să-şi împlinească în acest fel destinul omenesc?...