Parcă nu era destul de complicată situația. Pandemie dezlănțuită, societate puternic polarizată (din nou!), instituții puse la grea încercare, dintre care unele par să fi pierdut bătălia cu problema momentului. Spațiul public e bîntuit de teorii ale conspirației. În încercarea de a sta de vorbă, oamenii devin imediat agresivi, iar unii dintre cei care încearcă să mențină liniștea nu găsesc de cuviință decît să urle. Într-un spectacol imposibil de urmărit, toate paiațele și caricaturile care se-nghesuie și se sfîrtecă pentru un pic de atenție din partea publicului au acum mai mult loc de exprimat păreri, lansează avertismente, că știu ei care-i adevărul despre această „mascaradă”. Despre această „înscenare” care „ne ține-n case și ne pune botnițe”. Pare o vreme a triumfului idioțeniei la scenă deschisă. E destul și-atît pentru ca atunci cînd te uiți în jur să ți se facă părul măciucă.

Colac peste pupăză, acum mai vin și banii. Iar cînd spui „banii” sau „bănetul” nu reușești să zici mare lucru. Pentru că e vorba despre o sumă colosală. Deja e ceva care se plimbă prin gurile românilor mai mult decît oricare dintre zicerile la modă ale momentului. „Optzeci de miliarde de euro!” Nu opt. Optzeci. Nu de milioane. Ci de miliarde. Nu de lei. Ci de euro. Optzeci de miliarde de euro! Evident, domnii din politică sînt primii care abia se abțin să leșine la simțirea aromelor pe care această cifră le generează. Dar muntele de „euroi” a aprins imaginația multora. Ceea ce nu e de mirare. Uniunea Europeană dă bani (parte din ei gratis), pentru refacerea economiilor și pentru repunerea pe picioare a societăților afectate de toate dimensiunile crizei declanșate de pandemie, de perioada de izolare, de griparea economiilor statelor membre. Mulți văd tot amarul ăsta de bani ca pe niște trenuri care se formează în gările marilor capitale europene, ca pe niște gigantice convoaie de camioane, aliniindu-se cuminți pe autostrăzile Germaniei, toate aceste mijloace de transport umplîndu-se cu bani, pentru ca, odată ce-au fost încărcate, să ia, voioase, drumul României. „Vin banii!”

Evident că-ncep marile discuții despre „ce facem cu ei”. Ceea ce e perfect normal. Dar imaginațiile noastre aprinse, la care se adaugă suspiciunea în care am fost înfășați de la naștere, plus credința că oricare dintre noi are dreptul inalienabil de a primi un purcoi de bani fără să facem nimic pentru a-i obține, toate astea creează o stare de spirit și mai pusă la fum de ardei iuți decît a fost pînă acum. Într-un fel, atmosfera e ca aceea dinaintea marilor meciuri. Sîntem într-un imens stadion, pe terenul căruia ne așteptăm să apară, în jocuri de lumini cu muzici triumfale și în uralele tuturor, „Banii!”. Miliardele. Zecile de miliarde. Asta-n timp ce-n politică, marile și experimentatele vietăți de pradă abia deschid cîte un ochi. Diferite clase ale faunei sînt trezite de multă vreme, fiecare în funcție de gabarit. Cu cît ești mai mic, cu atît te trezești mai devreme și începi să te agiți. Ocazie ca asta nu se ivește decît o dată la un secol. Poate nici atunci. Nu poți fi atît de prost să nu prinzi și tu ceva. Știi că ești parte a unui lanț trofic, iar deasupra ta mai sînt multe etaje, dar dintr-un tort de asemenea dimensiuni nu se poate să nu prinzi și tu o firimitură.

Prin peisaj se-nvîrt și bietele ființe care și-ar face, conștiincioase, proiecte elaborate, ar pune în practică idei ținute la sertar, s-ar comporta ca orice locuitor civilizat al acestei Uniuni. Însă multe dintre ele n-au speranță nici măcar la un număr de ordine. În zare se vede un nor gigantic. E ceva mai mare decît spectacolul unei furtuni de nisip. Sosesc pachidermele și marile feline. Din aceeași direcție se aude și vacarmul discursurilor. Din cînd în cînd, deslușești cuvinte-cheie, care ne înflăcărează mințile tuturor, înainte de alegeri. „Spitale”. „Școli”. „Autostrăzi”. „Infrastructură”. „Conservarea patrimoniului”. „Modernizarea instituțiilor publice”. „Politici sociale coerente”. Dedesubtul tuturor cuvintelor ăstora, deși nu poți jura, dacă ciulești urechile, parcă totuși poți s-auzi și-un rîs în hohote. Ceva pornit de dincolo de lava din adîncurile Pămîntului.

Iar alegerile locale și parlamentare care vor veni, așa cum vor veni, au șanse mari să fie ceva cum n-am mai văzut pînă acum. De data asta, prin strîmtoare trece un poștalion unic. E un fapt care se întîmplă mult mai rar decît etalarea vizibilă, pe lîngă Pămînt, a traiectoriei unei comete care se vîntură prin măruntaiele Universului, ajungînd și pe-aici, cine știe cînd. Lupta pentru ocuparea unei poziții de ambuscadă cît mai avantajoasă va fi cruntă. Mulți se vor minuna, tocmai cînd credeau că le-au văzut pe toate. Însă, de data asta, pachidermele și marile feline din vîrful lanțului trofic vor avea o problemă mai mare decît pînă acum. Sînt cîteva părți ale societății civile de aici care nu vor sta de pomană. Cererile zgomotoase, de transparență a proiectelor și de justă gestionare a resurselor, aceste coșmaruri ale marilor mamifere bugetofage, se vor înteți. E o șansă imensă pentru societatea românească. Iar acest moment cere cu disperare exersarea condiției de cetățean a fiecăruia dintre noi. Dacă în loc să cerem socoteală și transparență vom solicita reluări ale serbărilor orașelor, cu mici, bere și „artiști îndrăgiți” care ne fac „să ne simțim bine”, dacă ni se mai iau ochii cu trilioane de kilometri de borduri și „biscuiți”, chiar ne merităm soarta. E o șansă rară să mai prindem și noi, aici, măcar începutul unui drum just pentru o societate europeană și să lăsăm în urmă, pentru cei care vin, ceva de care nu ne e profund rușine. Dar dacă vom trata lucrurile așa cum o facem acum, în cazul pandemiei, „că e vacanță”, tot doine de jale vom lălăi pînă la sfîrșitul lumii și tot aceleași cazne vom traversa, încercînd să arătăm cît de intraductibil e cuvîntul „dor”.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.