Despre uimire, cu varianta ei obligatorie, în limba română, mirarea, filozofii antici greci nu aveau decît cuvinte de laudă. Platon o considera zeitatea ce ar fi zămislit o fiică deosebită, cu numele de Filozofia. În dialogul dedicat cunoașterii, Theaitetos, Platon îl lasă pe maestrul Socrate să fie foarte explicit în această privință. Filozoful maieutic (născut, intelectual, el însuși, nota bene, din uimirea pe care o trăiește în fața oracolului din Delphi!) îi spune discipolului Theaitetos că gestul cognitiv și, în consecință, starea de înțelepciune debutează prin mirare. Surpriza spirituală, generată de o realitate care te fascinează, îți stîrnește, instantaneu, curiozitatea, interesul adînc și, apoi, într-o ultimă instanță, apetitul pentru cunoașterea ei. Nu ești însă fascinat și, concomitent, interesat decît de ceea ce ți se revelează ca fiindu-ți superior, așa încît procesul de cunoaștere, pe care îl începi prin mirare, rămîne unul bun. Vorbim despre o cunoaștere formatoare, menită să te scoată din condiția de inferioritate (în raport cu acea realitate). Așadar, cunoașterea respectivă e de natură filozofică. Aristotel, în Metafizica sa, avea o părere aproape identică despre uimire, observînd: „Oamenii, cînd au ajuns să filozofeze, au fost mînați de mirare. Mai întîi, mirare pentru problemele mai la îndemînă, ulterior pentru cele mai mari.“ De regulă, admite filozoful, la rîndul lui, mirarea se declanșează față de ceva mai puternic, mai impresionant decît noi, de un „nivel“ către care tindem, dar la care nu ne aflăm deocamdată. „A tinde“ să te ridici la „standardul“ înalt înseamnă să contempli, să explorezi, să analizezi, bucurîndu-te spiritual la fiecare pas. Fără să-ți dai seama, practic, sfîrșești prin a filozofa. Ideea s-a păstrat, în mare, și în sistemele de gîndire modernă, de la meditațiile Sfîntului Toma de Aquino pînă la paradigmele interpretative ale americanului transcendentalist Ralph Waldo Emerson. Cel din urmă, într-un eseu celebru, Natura, crede că individul s-a înstrăinat de mediul autentic (natural) de viață, tocmai pentru că a încetat să se mai mire în fața miracolelor petrecute zilnic înaintea ochilor săi. Răsăritul soarelui, înflorirea copacilor, trecerea anotimpurilor sînt „banalități“ pentru omul nou, care a pierdut capacitatea de a (mai) fi uimit de univers și, consecutiv, pe aceea de a (mai) cunoaște universul. Fără impulsul mirării, se pare, devii un condamnat. Condamnat la ignoranță și la platitudine silogistică.

De aceea, mă simt puțin încurcat de ce intenționez să zic în continuare. Personal, nu am o opinie strălucită despre uimire. Precizez însă: despre uimire, nu și despre mirare. Plasez „mirarea“ în decorul filozofic creionat mai sus și accept, necondiționat, toate virtuțile ei deja expuse. Nu simt același lucru și față de „uimire“. Pentru edificare, aș vrea să fixez o delimitare semantică între cele două. Dicționarele explicative ale limbii române, din păcate, nu mă ajută aici. În coloanele lor, „mirarea“ și „uimirea“ se dezvăluie sinonime, avînd, în linii generale, aceeași semnificație. Dacă merg la etimologiile celor doi termeni, am, întrucîtva, șansa diferențierii. „Mirarea“ vine din verbul latin mirari, care ilustra fascinația în legătură cu un lucru, subsumîndu-se impulsului (pozitiv) de „admirație“ sau chiar de „trăire a unui miracol“. „Uimirea“, dimpotrivă, are altă proveniență. Deși cu etimologie incertă (există teorii după care lexemul „a uimi“ ar fi de origine dacică!), se bănuiește că „uimirea“ s-ar raporta fie la verbele (slave) ujeti („a fura“) / ujmati („a sustrage“), fie la verbul (tot slav) uimo („a răpi“). În toate trei detectez nuanțe negative. Uimirea ar deconspira un rapt, o deturnare de la adevăr și, prin determinare, o formă de manipulare. Am dezvoltat această „înțelegere“ empirică a noțiunii forțat, recunosc, de compatrioții noștri. I-am văzut prea des mimînd uluirea în fața evidenței, pentru a fi putut evita, în timp, o asemenea finalitate „hermeneutică“. Am parcurs cea mai mare parte din existența mea într-o țară a uimirilor spectaculoase și ireductibile. „Surpriza“, „șocul“ și „năuceala“ au constituit mereu, în perimetrul moldo-vlah, stări în sine, imposibil de disecat. Presupun că uluirea histrionică ascunde, la noi, o fugă de responsabilitate (apropo, vă este cunoscută întrebarea profund consternată „Ciii-neee, io?“? – mie-mi răsună coșmaresc în cap și noaptea, întrucît o aud, în diverse formule desigur, aproape neîncetat, de-a lungul și de-a latul peisajului carpatin), o evitare „isteață“ a consecințelor acțiunilor oneroase. Dincolo de ea intuiesc, inevitabil, exercițiul duplicității. Asta mă determină să dezavuez uimirea (care, iată, reușește, ab initio, să-mi „răpească“ buna-credință, să-mi „fure“ încrederea în celălalt). Prin jocul uluirii, confratele vrea să mă transforme în spectatorul credul și inert al micului său experiment cabotin. Prefer, ca atare, să mă mir, refuzînd totuși să fiu și uimit

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.