În condiţiile crizei economice şi crizei de performanţe, mai continuă fotbalul să fie o afacere rentabilă? 

În România, fotbalul n-a fost niciodată profitabil ca instituţie în sine. Randamentul său s-a exprimat prin îmbogăţirea Lorzilor Fenomenului, de unde şi expresia „preşedinţii bogaţi ai cluburilor sărace“ – valabilă acum 20 de ani, valabilă şi astăzi. 

Criza n-a schimbat nimic. Cluburile noastre sînt „societăţi“ doar în interviurile rafinate pînă la carambol ale lui Cornel Dinu. Întrebarea e: cum se descurcă? Cum reuşesc să stea în picioare cheltuind în medie 2,5 milioane de euro pe an, în Liga 1, şi transferînd bani cămătarilor-patroni? 

Răspunsul e: trăiesc prin insolvenţe ritmice. Echipele dau faliment şi-şi schimbă numele, astfel încît FC Oneşti devine FC Oneşti 2010, în complicitate cu Fiscul din toate regimurile şi cu şefii LPF şi ai FRF, care continuă să le înscrie în campionat, fix cu aceiaşi jucători. Nimeni nu se aştepta ca minunea să sară de aici, dar uite că s-a întîmplat! Precum hidra de apă dulce, cea care atinge imortalitatea prin înlocuirea celulelor care o compun, cluburile româneşti de fotbal sînt descoperirea după care cele mai strălucite minţi ale ştiinţei tînjesc de decenii. Ne calificăm tot mai greu în cupele europene, dar am descoperit viaţa fără sfîrşit. Ce e o biată criză, pe lîngă o crudă nemurire?