Pentru mine, ca şi pentru mulţi australieni, vacanţele de vară sînt sinonime cu mersul la mare. Am crescut la marginea mării, înotînd şi jucîndu-mă printre valuri, uneori chiar încercînd să mă urc şi pe placa de surf, dar aici ceva nu se lega şi părea că nu eram capabil să învăţ să stau în echilibru pe o asemenea placă.

În final am decis să rezolv această problemă cînd aveam 50 de ani – prea bătrîn ca să devin un bun surfer, dar încă destul de tînăr ca să mai apuc un deceniu de distracţie şi să am sentimentul că am rezolvat ceva. Iar în vara care tocmai a trecut, m-am întors pe plaja australiană.

Pe plaja unde am făcut surfing, am aflat despre o ceremonie care avusese loc la începutul sezonului – un fel de rămas bun pentru un surfer localnic, care murise la o vîrstă înaintată. Tovarăşii lui de surfing au vîslit în largul oceanului, formînd un cerc, aşezaţi pe plăcile lor, răspîndind mai apoi în apă cenuşa prietenului mort. În tot acest timp, prietenii şi familia urmăreau ceremonia de pe plajă sau de pe colinele din jur. Am aflat despre acest om că a fost unul dintre cei mai buni surferi din zonă, dar asta se întîmpla în vremurile cînd din surfing nu prea scoteai bani.

Să fi fost ghinionul lui – m-am gîndit atunci –, să se fi născut prea devreme ca să apuce vremurile de astăzi, cînd surfingul a devenit profitabil prin organizarea de circuite profesioniste? Sau a fost, mai degrabă, un noroc, faptul că a prins perioada în care surfingul însemna mai mult bucuria valurilor şi mai puţin ambiţia de a te afirma în turnee?

Ideea nu vreau să fie percepută ca un soi de manifest superficial despre negativa influenţă a banilor. A avea bani înseamnă a avea posibilităţi care, dacă sînt bine valorificate, pot genera rezultate pozitive. Surferii au creat organizaţii de mediu, precum Surfrider Foundation, a cărei principală direcţie de acţiune este „sănătatea oceanului“; la fel, SurfAid, o organizaţie care încearcă să facă cunoscute beneficiile turismului pentru surfing în ţări în curs de dezvoltare. Cu toate acestea, spiritul de odinioară al surfingului (gîndiţi-vă numai la armonia dintre valuri şi om, descrisă în filmul din 1971, Morning of the Earth) contrastează puternic cu nebunia imprimată de turneele profesioniste de azi.

Dacă e să vorbim despre sporturi, unele sînt inevitabil extrem de competitive. Fanii tenisului pot admira o lovitură de rever bine executată, dar dacă ai urmări jucătorii făcînd doar exerciţii de încălzire, făra a exista miza unui meci, totul ar deveni plictisitor. Acelaşi lucru se întîmplă şi în fotbal: cine ar vrea să se uite la un grup de oameni care se joacă cu mingea pe teren, dacă nu s-ar pune problema unui cîştigător? Aceste sporturi nu pot conferi jucătorilor şansa de a-şi etala talentul, în lipsa unui spaţiu competiţional.

Dar cu surfingul este altceva. Este un sport care îţi oferă o competiţie în care dezvolţi multe aptitudini, atît fizice, cît şi mentale, deşi expunerea lor e intrinsecă, n-are legătură cu învingerea unui adversar. Este mai apropiat de schi, hiking sau alpinism, decît de tenis sau fotbal. Experienţa trăită în natură este şi ea o componentă importantă a atractivităţii acestui sport: satisfacţia provine şi din sentimentul de împlinire; iar vitalitatea exerciţiului fizic iese din monotonia alergatului pe un teren sau a înotatului într-un bazin.

Pentru a introduce competiţia în surfing, ai nevoie de metode de a măsura performanţa. Soluţia este jurizarea tehnicilor cu care un surfer stăpîneşte valul. Iar aceasta nu perverteşte cu nimic competiţia: să decizi cine reuşeşte să facă cele mai dificile manevre – după cum nu este nimic în neregulă cu a decide cine este mai bun la săriturile în apă.

Dar cînd facem din surfing o competiţie, activitatea recreaţională – la care ajung să participe milioane de spectatori – devine un sport pe care mulţi îl urmăresc la televizor. Ar fi foarte trist dacă aprecierea noastră asupra frumuseţii şi armoniei acestui sport s-ar limita astfel doar la atenţia acordată punctelor obţinute de concurenţi.

Multe dintre bucuriile mele legate de surfing au de-a face cu experienţa splendorii şi sentimentului de putere pe care îl capeţi din lupta cu valul. De fapt, unul dintre cele mai magice momente ale surfingului pe care le-am experimentat nu a fost cît eram pe creasta valului. La Byron Bay, cel mai estic punct al Australiei, înotam spre locul unde se spărgeau valurile. Soarele strălucea, marea era albastră şi conştientizam întinderea enormă a Oceanului Pacific, întindere ce ducea, neîntrerupt, către coasta chiliană. Deodată, un puseu de energie generat în vasta întindere de ape a ridicat brusc în faţa mea un val ca un zid verde. Cum valul începea să se spargă, un delfin a ţîşnit din spumă. A fost un moment sublim, chiar dacă nu extrem de neobişnuit.

După cum se spune între noi, călăreţii valurilor, sîntem singurele animale care joacă tenis sau fotbal, dar nu sîntem şi singurii care iubesc surfingul.

Peter Singer este profesor de bioetică la Universitatea Princeton şi profesor emerit la Universitatea din Melbourne. Printre cărţile sale se numără Practical Ethics, Rethinking Life and Death şi A Companion to Bioethics and Bioethics: An Anthology (coeditor alături de Helga Kuhse).

© Project Syndicate, 2015
www.project-syndicate.org

traducere de Stela GIURGEANU