În căutarea drumului
Localnicii păreau puși în dificultate de întrebările noastre. Ce știau ei nu prea coincidea cu ce aflaserăm noi de pe Internet. Dădeau din umeri și ne sfătuiau să umblăm mai bine pe căile știute, bătute, să nu ne aventurăm prin alte părți. Se uitau la mașină cu neîncredere, ceea ce mă scotea din sărite. Mă linișteam gîndindu-mă că nu aveau ei cum să-și dea seama ce poate ea. Unii vorbeau de marile ploi de la începutul verii care au rupt multe drumuri. Nimic nu mai era sigur. Oricum, indivizii nu păreau ageamii.
Căutarea unui drum poate avea uneori tangențe metafizice sau stranii corespondențe interioare. Apare cîteodată senzația că locurile pe care încerci să le găsești nici nu există în realitate, că e poate ceva ce doar ai visat. Pe lîngă drumurile luminate, diurne, clare, obișnuite, pe care le faci adesea fără probleme, se ivesc uneori și niște cărări mai obscure, lunare, de a căror existență fizică nu ești foarte sigur. Căi ale subconștientului, ar zice probabil psihologii. Cînd eram copil am auzit așa o poveste despre traseul de pe Valea Horoabelor din Bucegi. Un drum pe care ai mei au pornit în tinerețe, dar pe care s-au trezit cu o stîncă în cale, un obstacol ce părea de netrecut. S-au întors din drum fără să afle vreodată dacă pe acolo era traseul, dacă ar fi trebuit, adică, să treacă de bolovanul acela cumva, ori dacă poteca era prin altă parte și ei o pierduseră.
Drumul pe care-l căutam noi nu era însă în Bucegi, adică în acei munți bătuți, turistici (comerciali, am putea zice), prin care mi-am petrecut o mulțime de week-end-uri și vacanțe atît vara, cît și iarna. Nu, de data asta drumul nostru era în masivul pleșuv de pe cealaltă parte a Văii Prahovei, în neumblații și singuraticii munți ai Baiului. Cu alte cuvinte, în acei munți sortiți să fie întotdeauna peisajul de vizavi. Nu m-am simțit niciodată motivat să bat munții ăia cu piciorul, dar aflasem mai demult că pe culmile lor domoale și pustii se poate ajunge și cu o mașină de teren. Și că, de acolo, panorama Bucegilor e splendidă. Era locul de unde Bucegii noștri trebuiau, în fine, să devină ei munții de vizavi. Ca o călătorie într-o oglindă.
Nu aveam motive de teamă cu mașina. La urma urmelor, era vorba de un drum, oricît de prost, nu era chiar off-road: Transbaiul, cum i se zice astăzi, acea cale înaltă de trecere dinspre Valea Prahovei către Valea Doftanei și pe care neclaritățile accesului o fac să pară ceva de-a dreptul legendar. Cum spuneam, parcă n-ar fi foarte sigur că există. Cică, la un moment dat, autoritățile din zonă ar fi plănuit să-l asfalteze, o poveste care pare să fie la rîndul ei un fel de legendă-speranță, cum sînt multe prin partea locului. La fel ca eternele comori îngropate pe nu se știe unde.
Fiindcă am pornit destul de tîrziu, ne-am gîndit să atacăm drumul dinspre Azuga pentru a ne întoarce seara pe partea Doftanei, ca să nu prindem ambuteiajul de pe Valea Prahovei. În poveștile de pe Internet scria că unul din capete e la Azuga, undeva pe din dosul pîrtiilor de schi pe care le cunoșteam bine. Am încercat vreo două drumuri forestiere care corespundeau descrierii și care s-au înfundat. Ne-am convins încă o dată că România e țara drumurilor înfundate (sau desfundate), dar în același timp deveneam din ce în ce mai sceptici cu privire la realitatea Transbaiului cel mult lăudat pe Internet. Țara oglinzii. Un al treilea posibil drum s-a transformat curînd în ceva de-a dreptul infernal și ne-am dat seama că nu putea fi pe acolo. Locurile erau relativ cunoscute, dar în același timp ceva ne scăpa. Telefoanele cu hărți și GPS-uri nu ne erau de nici un folos. Drumul de pe vale ducea la Săcele pe la Rențea, o cabană de care iarăși am auzit de mic copil, dar unde n-am ajuns niciodată. Nici acel drum însă, ne spuneau localnicii pe care-i întîlneam, nu era prea sigur. Putea să fie pusă pe undeva o barieră. După ce am pierdut ore bune căutînd, ne am hotărît să ne întoarcem. Pe DN1 era deja mare aglomerație. Știam de o altă intrare posibilă pe Transbai prin Poiana Zamora. Se făcea tîrziu și stăteam bară la bară. Cu prima ocazie, am cotit-o spre Zamora. Ne-am uitat atenți pe hărțile de satelit și am dibuit intrarea. La capătul unei străduțe era un drum șerpuit prin pădure, într-o direcție aparent deviată. Am ieșit cu timiditate de pe asfalt și am înaintat pe drumul forestier. Nu foarte convinși la început, trecînd peste șleauri și pîrîiașe, urcînd uneori din greu, folosind chiar și reductorul, am perseverat pînă cînd, încetul cu încetul, din nu știu ce motive, nu ne-am mai îndoit deloc că sîntem pe calea cea bună. Dar se lăsa deja întunericul. Drumul devenea unul lunar, cum ziceam. Nu ne lăsase, parcă, să l găsim în plină zi. Ora aceea a amurgului ne conferea o senzație ciudată, ca un fel de trecere. După un timp am ieșit la golul alpin. În sfîrșit! Am trecut pe lîngă o stînă părăsită. Culmea Baiului înierbată se înălța tentantă și spectaculoasă în față. Înapoi erau Bucegii, masivi și parcă amenințători, luminați crepuscular din spate de ultimele raze de soare. Nu ne venea să ne mai aventurăm pînă la capăt, adică să traversăm creasta spre Secărie. Nu vrei să faci așa un drum noaptea. Ne-am întors la șoseaua asfaltată, satisfăcuți că-l găsiserăm totuși. Transbaiul exista. Ca un vis. Frumos și sălbatic.
Prin dreptul Ploieștiului, în întunericul mașinii, cineva a întrebat dacă o să mai mergem vreodată pe acolo.
