Noi. Mulți dintre noi. Că alții mai au și alte lucruri de făcut. Viețile, familiile, meseriile, pasiunile lor reale. Dar noi, cei care-i stăm în spate, încercăm să ne ținem după ea. Într-un fel, sîntem ca-n Farmecul discret al burgheziei, excepționalul film, din 1972, al lui Luis Buñuel. Un drum lung, spre nicăieri, pe care noi ne tot grăbim, bombănind. Capătul drumului nu se vede. La fel și cea în urmărirea căreia am plecat. Dar noi o ținem langa, cu graba și cu bombăneala, spre o destinație pe care nici unul dintre noi n-ar putea s-o descrie concret. Cei mai mulți pretind că e ceva în legătură cu „binele“ Simonei. Cu „performanțele“ ei. Am vrea s-o vedem făcînd mai mult. Cîștigînd mai mult. Oh, sigur că nu pentru noi. Pentru ea, bineînțeles. Pentru că ne pasă și pentru că e a noastră.

Uneori avem senzația că e chiar copilul nostru. O iubim în felul ăla. Și, exact așa cum ne terorizăm propriii copii, așa terorizăm și imaginea Simonei. Pentru că, slavă Domnului, pe ea, de-adevăratelea, n avem cum s-o terorizăm altfel. Că unii dintre noi, dacă ar putea, ar face așa ceva, cu asupra de măsură și cu toată dragostea. Dragostea aia fierbinte, esențializată în diamantul în care am reușit să adăpostim expresia supremă a iubirii noastre: „Io te-am făcut, io te omor!“. Simona e doar un copil. Ce știe ea? Ce-ar putea să știe la vîrsta asta? Știm noi, ăștia care am trecut prin viață. Noi, ăștia plini de experiență și de toate competențele posibile. Cu cît sîntem mai frustrați, mai umiliți, mai triști în viețile noastre reale, cu atît mai mult pompăm în presiunea pe care o punem pe copiii noștri. Unii își cocoșează progeniturile, încă de mici, cu genul ăsta de presiune. Îi mai și pocnesc, „c-o să le prindă bine-n viață, la un moment dat or să ne mulțumească fierbinte că i-am adus pe calea bună“. Alții își iau seama și camuflează presiunea asta în toate chipurile. Măcar nu-și bat copiii. Dar le pun în spinări niște nicovale pe care nici Hercule nu le ar fi putut duce. Nicovalele performanței. Așteptările alea imense. Dacă bieții copii nu le îndeplinesc întocmai, înseamnă că nu sînt demni de „iubirea“ și de „eforturile“ care li s-au pus la picioare.

Așa și cu Simona Halep. Acum, de cînd a crescut și are iubit, ne cam scapă din mînă. Și zicem că s-a lăsat pe tînjală, că îi e mintea la prostii. Plus că a mai cîștigat și o căruță de bani. Ei, de-aici începe alt soi de delir. Ni se pare că o doare-n cot de iubirea noastră și că e pusă doar pe făcut bani. Și iubirea se transformă, brusc, în invidie adîncă și-n ură. De ce nu ne bucură nouă sufletele, cîștigînd meciurile de fiecare dată? De ce nu găsește soluții și-o bate chiar și „grasa aia“? Alții, mai hîrșiți, mai sibilinici și mai perverși, au alte strategii. Spre exemplu, îi ridică-n slăvi adversarele, ca s-o minimalizeze, s-o aneantizeze pe neascultătoarea, pe obraznica asta a noastră. Aidoma părinților înrăiți, care preferă să-și terorizeze copiii cu exemplele colegilor de clasă mai buni, mai silitori, mai performanți. Asta e „strategia“ lor „motivațională“. Iar în cazul Simonei, totul e și mai delirant. Pentru că unii dintre noi sîntem împătimiți de tenis. Ba chiar și jucăm. Păi, dacă jucăm, știm perfect cum stau lucrurile, și ce are fata asta cînd nu cîștigă. Și folosim în analiza jocului – nimic rău dacă ar fi o analiză detașată, tehnică – tonul și lexicul ființei mature și știutoare, care o dojenește, mai mult sau mai puțin discret, pe neascultătoarea asta.

Cu cît e mai celebră, mai performantă, mai recunoscută personalitatea pe care o „analizăm“, indiferent cine-ar fi, cu atît mai mare e satisfacția anonimilor care „analizează“. Satisfacția noastră. A publicului bombănitor. Noi, cei care credem – uneori pe bună dreptate – că sîntem stăpînii spectacolului. Pe de altă parte, oricine se expune public ar trebui să plece de la bun început cu ideea că se supune cu bună știință privirilor, criticilor, analizelor, înjurăturilor. Ai parte de iubire, de apreciere, de admirație, dar și de ură viscerală, de resentiment, de invidie, de zoaie crunte. Ai vrut în arenă, indiferent de natura ei? Ai parte de tot pachetul care însoțește acest fapt. Cu toate plăcerile și beneficiile, dar și cu urîțenia și răutatea care vin voioase din urmă.

Iar extremele nu se pot ocoli. Ca-n orice fel de iubire, ca-n orice fel de ură. La fel de bine în admirație ca-n dispreț. Sînt fani dezlănțuiți în iubirea pentru Simona, așa cum sînt dușmani de neînduplecat. Fanii dezlănțuiți cred că persoana pe care o iubesc le aparține în totalitate. O posedă. E a lor. Cei care o urăsc ar face orice s-o pulverizeze. Iar cei care o disprețuiesc nu pierd nici o ocazie să exprime lucrul ăsta. În absența unei comunități așezate, a unei societăți sprijinite pe reguli consolidate, zgomotul acesta de fond e mult mai mare. Simona Halep depășește cu mult performanțele țării din care vine. Deși, în mod normal, nu e de făcut o comparație aici, din care cineva să iasă bine, iar altcineva rău. Vorbim de mere cu pere. E vorba despre performanța unui individ, a unei persoane, care vine de undeva, dintr-o țară cu o reputație foarte variabilă. Din zona gri. Asta ne înnebunește, fără să știm, și mai rău. Cumva, percepția unora dintre noi e că ea, Simona, e mai mult decît noi. Și, deseori, nu-i iertăm nici unui compatriot așa ceva. Ba-l admirăm patologic, ba l urîm de moarte. Adică sîntem oameni. Acum, Simona Halep a bătut recordul de prezență continuă în Top 10 WTA. E acolo de la începutul lui 2014 și n-a mai ieșit. Nu prea putem să-i iertăm așa ceva. Prin urmare, nu vedem, nu înțelegem, nu percepem performanța asta. Așa că o-njurăm în fel și chip sau o „deconstruim/analizăm“, cu plăcerea sadică a celui care rupe aripile insectelor. O vedem în toate felurile. Dar ca pe un mare sportiv, cu o performanță excepțională, nu. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul ­e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.