Alegerile americane au fost trăite cu intensitate pe malul Dîmboviței. A existat convingerea unanimă că aceste alegeri au avut o semnificație cu mult mai mare decît aceea a desemnării președintelui celei mai puternice țări din lume, aliatul nostru strategic principal. Acum a fost vorba mai mult despre războiul cultural care a cuprins democrațiile în ultimii ani. Ca orice dezvoltare occidentală, și acest război cultural între conservatori și progresiști vine la noi prin imitație. Fără să fim în mod natural conservatori sau progresiști, ne jucăm „de-a“. Jucăm tot mai serios, tot mai încrîncenat, pînă cînd devenim.

Voi, cei care ați copilărit în comunism, mai țineți minte cum ne jucam de-a „cauboii și indienii”? Sau de-a Winnetou? „Eu eram Winnetou”, „eu eram Old Shatterhand” și dă-i joacă! În mințile noastre de copii, spațiul acela tipic cartierelor comuniste, maidanele dintre blocuri pe unde se mai găseau scheletul metalic al cîte unui leagăn și cîteva bănci rupte, șantierele nelipsite din cartierele anilor ʼ80 ori curtea cîte unei școli deveneau preerie pe care alergau cirezi enorme de bizoni sau păduri appalachiene, cîte o tufă jerpelită devenea cort de apaș și cîte o băltoacă ce nu putea fi sărită cu un singur pas devenea rîu greu de trecut cu calul. Care cal erau propriile noastre picioare.

Generațiile care, însă, n-au cunoscut sau au cunoscut prea puțin acest gen de copilărie pauperă se joacă și ele de-a America. Nu printre blocuri, ci pe Facebook. Nu de-a „cauboii și indienii”, ci de-a conservatorii și progresiștii. „Eu eram Trump”, „eu eram Ocasio Cortez” și dă-i hîrjoană! Voi, cei care ați copilărit în comunism, mai țineți minte cum rețineam replici și gesturi ale eroilor de prin filme sau cărți care „eram”? Așa și ei. Face Trump scandal că s-au furat alegerile și vine comunismul în America, „Trumpii” noștri fac scandal că s-au furat alegerile și vine comunismul în America. Vrea Ocasio Cortez liste cu trumpiștii americani și rușinarea lor publică, vor și „Ocasio Cortezii” noștri liste cu Trumpii de pe la noi și rușinarea lor publică.

În acest peisaj cu aparență ludică există, totuși, ceva ce îngheață surîsul pe buzele privitorului. Românii care se joacă azi de-a conservatorii și progresiștii americani pe Facebook nu sînt copii. Sînt adulți. Sînt prea în vîrstă ca să-i mai bănuiești că spun copilării și sînt prea tineri ca să-i bănuiești că au dat în mintea copiilor. Ei sînt prima generație cu adevărat post-comunistă a României. Așa că ce fac ei pe Facebook sau pe unde se mai prind nu e chiar joacă. E încă neclar ce calități au, e încă neclar ce produc, dar o trăsătură se ițește tot mai clar în personalitatea lor: sînt intoleranți. Le place cenzura (dorința lor cea mai puternică este să nu cumva să se audă în public vreo vorbă contrară ideilor lor) și nu acceptă o lume polimorfă: toți trebuie să fie ca ei. Acum, „toți trebuie să fie ca ei” e puțin imprecis spus. „Toți trebuie să fie așa cum cred ei că sînt“ ar fi mai precis. În realitate, și ei sînt pui de români sadea prezentînd toate năravurile naționale: au duble, triple și cvadruple standarde, au o foarte subiectivă înțelegere a dreptății, fie ea socială sau juridică, sînt slabi la subsidii de orice fel, după vorba de odinioară a lui P.P. Carp („românul se naște elev, trăiește funcționar și moare pensionar”), sînt gata să tranzacționeze mai degrabă decît să apere, sînt răi la vorbă și puțini la fapte etc. În mintea lor, însă, sînt impecabili și fără de fisură, statui aseptice și egale. Așa trebuie să fie toată lumea!

E prea puțin să-i numești aroganți, căci convingerile lor au tensiunea fanatismului. Toți par gata de război. Și de-o parte, și de cealaltă, mentalitatea e aceeași: avem în față inamici, trebuie să-i distrugem ca să nu ne distrugă ei pe noi. Și, mai ales, nu sînt acceptate decît soluții definitive.

Generațiile post-comunismului românesc pare că au învățat mai multe de la cei de aceeași vîrstă din Occident decît de la părinții lor. Adaug imediat că nu se poate spune dacă e mai bine sau mai rău. Asemenea aprecieri nu mai contează din moment ce oamenii au căzut de acord că civilizația se construiește prin ruptură de trecut și nu prin respect și continuitate. Așa se face că ceea ce știu despre comunism aceste generații nu se bazează pe experiența directă a părinților și bunicilor, ci pe învățăturile despre comunism din campusurile unor țări care l-au contemplat de departe; la fel, așa se face că experiențele extrem de complicate ale Occidentului în materie colonială sau în materia persecuțiilor religioase, altfel complet străine României, sînt asumate și exhibate aici sub privirile nedumerite ale publicului local. În paradigma importului de forme care, repetate fiind, ajung să-și creeze fondul (după Lovinescu, asta este rețeta occidentalizării României), vom ajunge și noi să descoperim în istoria noastră respingătoare episoade coloniale și cutremurătoare represiuni inchizitoriale.

Mulți dintre amicii mei care se simt „conservatori” suferă de un bovarism ce se dovedește a fi incurabil. Nemulțumiți, probabil, că sînt români (deși, pentru un conservator, asta nu e chiar în regulă!), ei se joacă de-a conservatorii americani în plină realitate românească. Ar vrea, cred, să-și proiecteze personalitățile într-o lume în care opțiunile lor chiar au greutate, cum ar fi lumea anglo-saxonă. Acolo ai partide conservatoare puternice, acolo se joacă politica mare, importantă, cu consecințe istorice, acolo ai personajele istorice care ne/le sînt modele, acolo Biserica e importantă politic, acolo e FoxNews. Aici, la noi, ce avem? Ce poate fi măreț conservator în țara în care denumirea „Partidul Conservator” este marcă înregistrată a lui Dan Voiculescu? Asta spune, nu doar juridic și politic, ci și simbolic, cam totul.

În partea cealaltă, s-a alcătuit falanga noii stîngi: oameni care vorbesc o romgleză ridicolă, înjură ortodoxia fără să știe nimic despre ea, se opun capitalismului fără să-l înțeleagă și fără să-l fi practicat măcar o secundă, promotori ai identităților fluide și ai lipsei oricărei ierarhii, inclusiv a meritocrației, cu o poftă a distrugerii care evocă nevroza. Dacă amicii „conservatori” sînt bovarici, personajele „progresiste” ale jocului de-a America sînt direct ignorante. Nu doar că nu știu ce distrug, dar nici nu-i interesează să știe. Și ei sînt nefericiți că trăiesc în România asta minoră și marginală, țara unde socialismul se traduce ca pesedism. Pînă de curînd, nu le plăcea America. Se uitau cu jind la Canada sau la țările Europei de Nord. Avansul stîngii înfierbîntate din Statele Unite, însă, le-a (re)aprins pasiunea.

Entuziasmul progresiștilor români de după alegerile americane din 2020 este perfect egal cu cel al conservatorilor români din 2016. Așa cum trăiau conservatorii victoria lui Trump atunci, trăiesc progresiștii de azi victoria lui Biden, anume cu siguranța că e ceva definitiv, că omenirea a luat-o în direcția cea bună, că nedreptățile lumii se răzbună, că tirania a căzut.

Atît de deosebiți, „conservatorii” și „progresiștii” de la noi seamănă măcar în asta: nu înțeleg că în politică nimic nu e definitiv. Dar, desigur, de dragul jocului, ne putem comporta ca și cum ar fi...