Nesfîrşite zile şi nopţi sub sărutul gheţii. Furtuna nu mai are odihnă. Stîlpi metalici doborîţi de forţe nevăzute, copaci îngenuncheaţi de urgie, case prăbuşite. Oameni, nicăieri. Geamurile filtrează o lumină galbenă, hepatică. Bătrînii arţari din parcul de peste drum înţeapă cu săbii de gheaţă norii coborîţi atît de jos, într-o implorare divină.

Îmbrăcată în gheaţă, casa a devenit iglu. Încerc o adaptare asemenea fratelui eschimos. El, dedat climei Cercului Polar, este acasă. Eu, oftînd după zăduful balcanic, nu mai sînt nicăieri. Citesc. Recitesc. Poate trag vreun folos „dincolo“. Urmez sfatul lui N. Steinhardt (preluat de la N.S. Leskov): „Citeşte şi încearcă să te alegi cu un folos. O să ai parte de o bună distracţie în mormînt.“

Ger. Recluziune. Aproape mormînt.

„Pasiunea mea a fost omul singur“, citesc într-o carte a Margueritei Yourcenar. Iată, am găsit cartea pe măsura momentului. Şi ce singurătăţi? Împărăteşti. De necrezut! Cîteodată împăraţii sînt mai singuri decît pustnicii. Din Attica şi pînă în ţinuturile stăpînite de daci, din Spania natală şi pînă aproape de contraforturile Caucazului, Hadrian rămîne un singuratic. În forfota ce anima Roma Eternă sau pe meterezele fortificate, la marile festine sau între propileele romane, singurătatea era semnul detaşării şi al lucidităţii. Cunoscător al filozofiei greceşti, iniţiat în Misterele de la Eleusis, el a intuit zădărnicia tuturor întreprinderilor umane. Istoria, însă, îl mîna necontenit de la spate.

Marguerite Yourcenar, asemenea idolului său, iubea singurătatea. Nu cea ascetică, plină de renunţări, ci una creatoare, dominată de un acut simţ reflexiv. Trăia pe un petic de pămînt american, cu un nume ce îţi dă fiori: Mount Desert. Un fel de „Corsica sau Dalmaţia, situată într-un climat aproape polar“. Aici mi-ar fi plăcut să trăiesc, pe această insulă, nu în forfota europeană a acelor vremuri în care s-a mistuit idolul autoarei, Hadrian.

Ger. Recluziune. Aproape mormînt.

Nu mai citesc. Ascult.

Viforniţa stîrnită dinspre nord – Marele Nord, cum îl alintă canadienii – încearcă zadarnic să frîngă arţarul din faţa ferestrei, arţar pe care o vară întreagă l-am dojenit că nu-i dudul din ograda copilăriei. Crengile îngheţate scot sunete metalice, de harfă strunită de oarba stihie. Printre fulgi şi palida lumină a unui lampadar, privesc neputincios zbaterea, lupta inegală cu natura dezlănţuită. Oare va rezista urgiei? Tresar la fiecare impact al crengilor cu fereastra. Cu unghii de gheaţă, pe geamul opac, arţarul îşi scrie tremurînd epitaful…

Ger. Recluziune. Aproape mormînt.

Pe o vreme ca asta, dincolo de Urali, în aspra iarnă rusească, a avut loc acea scenă cutremurătoare povestită de Troțki, reluată în Jurnal de atelier (A.B.):

„Pe jos, prin viforniţele Siberiei, în lungul drum al surghiunului, înotînd prin zăpada pînă la brîu, preoteasa, care nu a vrut să-și părăsească soțul, s-a oprit sfîrşită, întrebîndu-l pe părintele Avakumov:

– Mai e mult, Sfinţia-ta?

– Numai pînă la moarte, Markovna.

– Să mergem…“

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.

Foto: wikimedia commons