Mă hazardam, în două articole anterioare, să fac nişte observaţii generale asupra tînărului studios din ceauşism, comparat cu echivalentul lui contemporan. Spuneam acolo, cu o siguranţă care, altfel, nu mă prea caracterizează, că, înainte de 1989, buchiseala cărţilor, deşi intensă, avea puţine şanse să ne scoată din multiplele complexe dezvoltate faţă de locuitorii capitalismului apusean – dezinvolţi, civilizaţi, normali. Frecvent, la interacţiunea cu ei, noi intram în panică, dezvăluindu-ne rapid retardul emoţional şi disipînd diversele cunoştinţe teoretice multidisciplinare – pe care, neîndoios, le deţineam din şcoală – într-un comportament social uşor nătîng. Ne arătam artificiali în gestică, ne bîlbîiam, zîmbeam stupid şi inadecvat, eram cuprinşi de năduşeli, tremuram şi, nu în ultimă instanţă, mîrîiam cîte un What? disperat, precum băieţelul bucălat din Mamaia, înainte de a o zbughi unde vedea(m) cu ochii. Prin contrast, mă grăbeam să comentez în textele menţionate, că junele de astăzi, chiar mai puţin pregătit de sistemul educaţional, s-a eliberat măcar de inhibiţii, tratîndu-şi confraţii vestici, cum e şi firesc pînă la urmă, de la egal la egal. El pare să fi scăpat de apăsarea complexelor şi să-şi fi asumat un destin european autentic. Bineînţeles, consider că, în „filozofia“ lor de adîncime, reflecţiile mele din ultimele săptămîni rămîn, în principiu, valabile, oricine avînd, în prezent, posibilitatea să vadă, cu ochiul liber, în societatea noastră, în pofida hibelor (încă) deranjante, o dinamică mult mai adaptată la ritmurile lumii civilizate decît acum 30 de ani. Totuşi, recunosc, în numeroase planuri şi, cu precădere, în cel al învăţămîntului, pe palierul de suprafaţă cel puţin, unele comparaţii par să dea cîştig de cauză mai curînd trecutului decît perioadei actuale.

Exact pe acest segment dilematic, aşa-zicînd, am fost contrat deunăzi de o colegă, profesoară de lingvistică. Doamna în cauză îmi citise articolele şi mă asigură, fără ocolişuri, de profundul său dezacord. „Dacă vrei să vezi cît de dezinvolte sînt cunoştinţele studenţilor de azi în raport cu generaţiile vechi, hai să-ţi ofer cîteva mo(n)stre de la examenul de Lexicologie engleză! Sînt o persoană care îşi înnoieşte cursul anual, cunosc ideea de schimbare, merg în sensul ei, îmi ajustez prezentările la profilul mental al noilor promoţii, nu cer chestii absurd-complicate ori steril-savante, însă unele lucruri, pur şi simplu, mă blochează. Nu ştiu ce ar mai putea exista dincolo de ele. Am o limită de suportabilitate. Există, în forul meu interior, un punct (ascuns, e drept, după multe măşti ale ipocriziei sociale!) de unde începe siderarea. Odată declanşată, nimeni şi nimic nu o mai poate opri... Uite, par example, la capitolul «Formarea cuvintelor», subcapitolul «Compunerea», am bănuit că fac un lucru revoluţionar atunci cînd, la curs, am folosit termenul Brangelina în variantă de premisă a discuţiei. Mi-am zis că Brad Pitt şi Angelina Jolie, alături de noţiunea (compusă) de anvergură internaţională, pe care cuplul lor a creat-o, amintita Brangelina, constituie un punct de plecare foarte cool într-o prelegere academică pentru oameni extrem de tineri (de anul I). Ei bine, ştii ce mi-au scris, la lucrare, cîţiva dintre viitorii anglişti?“ „Nu, nu ştiu“, am răspuns, înfrigurat de gîndul celor ce vor urma. „Că lexemul Brangelina ilustrează un caz de compunere rezultat din unirea prepoziţiei «br» cu adjectivul «angelina»!“ Înainte să pot reacţiona, colega îşi reluă tirada cu şi mai mult năduf: „Şi asta e nimic! Stai să vezi tezele unde mi se spune că respectivul compus provine de la Castelul Bran – stăpînit de vampiri – şi personajul biblic Angel – un luptător serafic, se înţelege, cu teribilii vîrcolaci ai lui Dracula – ori de la sufixul «bran», substanţa chimică «gel» şi numele propriu «Ina». Vorba lui Kurtz, în conradiana Heart of Darkness – «The horror! The horror!» Ăştia sînt dezinvolţii tăi contemporani, plini de graţie şi şarm, simpatici, vioi, goliţi de orice inhibiţie!“

Mă pregăteam să-mi asum eroarea, cînd colega, furibundă, a scos un teanc imens de teze din geantă şi a început să-mi citească, pe sărite, din ele: „Iată! Derivare agresivă în loc de derivare progresivă, menuscris pentru manuscris, Norman Cuceritorul în loc de William Cuceritorul (glisare, desigur, dinspre Cucerirea normandă, identificată, în altă parte, drept Contopirea normală şi Cumetria mamară!), alfabetul ruinic pentru alfabetul runic, inflexiunea văzută ca inacţiune, infecţiune şi chiar injecţiune, morfologia drept morfolotie, iar morfologic, evident, ca morfolitic. Prefixul este atunci cînd cineva împlineşte o vîrstă, schimbă prefixul carevasăzică. Sufixul trebuie definit ca o parte de vorbire ce încadrează cuvîntul, în timp ce împrumutul reprezintă o relaţie de şantaj sau trafic de influenţă între două persoane, cum ar fi, de pildă, între Mircea Băsescu şi Bercea Mondial (este adevărat că individul care a scris asta greşise sala, era student la Ştiinţe juridice şi avea examen la Drept penal!). În sfîrşit, neologismul e un neuron inactiv în limbă, dar activ în vocabular...“ „OK, am înţeles“, am strigat. „Ai dreptate, people rest, Your Honor! Admit, abia acum trăim marea dramă a educaţiei, sîntem pierduţi, nu se mai vede nici urmă de luminiţă la capătul tunelului! O singură întrebare am însă pentru tine, doamna lingvist. În lumea lui Bercea şi alor săi, prin ce procedeu lexicologic se formează un substantiv precum universitinutilitate?“ 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.