Fotografierea, în premieră absolută, a unei găuri negre n-a reușit să clintească serialul Game of Thrones de pe poziția de lider absolut al imaginației noastre. A fost o oarecare concurență, dar una destul de palidă. La urma urmei, fotografia unei găuri negre e doar un „episod“, oricît de interesant ar fi el, la concurență cu un megaserial. Un fapt real, de mare importanță, n-a reușit să detroneze o ficțiune din atenția omenirii. Evident, cînd spui aici „omenire“, te gîndești la cei care au acces la asemenea informații și le acordă o oarecare importanță. Fie că e vorba de performanța științifică sau de serialul de televiziune. Raportat la numărul de ființe umane de pe planetă, cei care sînt la curent cu asemenea lucruri sînt mult mai puțini decît ne-am imagina. Însă pe ei îi considerăm, în primul rînd, semeni ai noștri. „Oameni civilizați.“ Pentru că, în eventualitatea unei întîlniri, doar cu ei am avea niște subiecte comune. Ceilalți „nu există“. Sau, dacă există, nu fac parte din ceea ce considerăm că e „lumea civilizată“. Dar asta e o altă poveste.

Momentul în care oamenii de știință reușesc să ne arate o imagine reală a unei găuri negre e o performanță colosală în istoria umanității. Un moment istoric. În cifre de audiență, n-a prea reușit să facă ravagii. A fost tratat destul de asemănător cu o eclipsă totală de soare. Un eveniment care cucerește pentru scurt timp prim-planul atenției publice, după care dispare, firesc, aidoma umbrei de pe discul solar. Da, s-au făcut speculații interesante, s-au redezbătut cîteva teorii în regim de breaking-news, s-au rostogolit cîteva glumițe cu circulație internațională, iar cîteva companii mari au reușit să „rechiziționeze“ un pic imaginea, în interesul consolidării chipului general al propriului brand. Dar euforia și interesul s-au stins repejor. E firesc. În fond, e doar o imagine, și aia destul de neclară, la concurență cu cel mai prizat serial de pînă acum. O competiție profund inegală. Cu atît mai mult cu cît știința și tehnologia fac parte din meniul zilnic, hipercaloric, al „lumii civilizate“. Ele sînt ca un burger sau ca o Cola. Pe cînd un serial foarte izbutit e ca o masă de sărbătoare. E ceva ce aștepți, uneori, cu sufletul la gură. Ba mai mult, e ceva pentru care ești în stare să faci eforturi mari. Să plătești, sau să explorezi piața de piraterii, doar ca să afli înaintea altora ce se întîmplă în poveste. Ești în stare să-ți dedici zeci de ore din propria viață, să vînezi cu disperare timp liber, lăsînd la o parte absolut orice, doar ca să te ascunzi undeva, să vezi cît mai multe episoade cu putință. Nu bei, nu fumezi, dar ai o formă de adicție. Pe care o și prețuiești.

Serialele sînt universuri în care te poți retrage cu zilele. Sînt adevărate portaluri spre alte lumi. Fotografia găurii negre e doar o… poză. E puțin. Nu are urmări multiplicate, care să îți păstreze atenția. O poți vedea. Ei, și?! N-are continuare. Puțini își permit luxul de a călători cu imaginația dincolo de ea – așa cum e prezentată – spre alte dimensiuni. Plus că ți se spune, în articole, la știri sau în emisiuni specializate, că trecerea noastră prin gaura neagră e imposibilă. Absolut imposibilă. Deci, chiar dacă imaginația ar ridica un pic privirea în direcția găurii negre, primești din start un pumn în plină figură, care te descurajează total. Intrînd în universul serialului, e mult mai ușor și mai la îndemînă să călătorești cu imaginația. Nu faci nici un efort de încordare a mușchilor gîndirii. Ești, pur și simplu, luat de mînă și condus pe traseu. Unul de lux, în care imaginația călătorește la clasa business, în cele mai bune condiții. Ești client și, prin urmare, „stăpîn“. Lumea aceea a fost creată pentru tine. Doar pentru tine. Poftește! E gata să se lase descoperită sub ochii tăi.

Amîndouă, fotografia găurii negre și serialul Game of Thrones, sînt două portaluri spre alte lumi. Însă doar serialul e o lume accesibilă. Deși e o ficțiune, pentru noi e mult mai concretă decît existența unei găuri negre. E ceva palpabil. Poate fi oprit, analizat cadru cu cadru, reluat de cîte ori dorești. Fiecare cuvințel rostit, fiecare replică poate fi așezată într-un puzzle la care lucrezi cu mintea total absorbită în poveste, în preocuparea de a urmări firele narațiunii, de a le intersecta acolo unde e cazul, de a construi magistrale între teme. Iar la luxul ăsta se adaugă bonusurile supreme. Sexul și violența. Ambele, superb executate și folosite ca ingrediente. Ce-ți poți dori mai mult? Ai vrea ca această lume să fie și mai a ta decît a fost pînă acum. Ai descoperit indicii, ai făcut legături între personaje și situații, ai călătorit alături de eroii tăi. Se cheamă că e lumea ta. Universul acela e al tău. Ai drepturi asupra lui.

Iar drepturile tale devin mai mari decît ale celor care au creat acel univers. Ți se pare că au început să se bage în ceva ce nu le mai aparține. Ești curios în ce direcție se va îndrepta acest ultim sezon, care te ține cu sufletul la gură. Dar mai presus de toate ți se pare că autorii intervin în ceva ce e al tău. Într-un episod a fost prea întuneric. Cum își permit așa ceva? Îi ironizezi și-i bombardezi cu mesaje în care le ceri socoteală. În alt episod parc-ai văzut un pahar de Starbucks, undeva, pe o masă. L-au uitat? L-au lăsat acolo înadins? „Ce-i asta, mă? Vă bateți joc de lumea noastră?“ Unde „noastră“ înseamnă cel mai pasional „mea“. Ficțiunea dintr-un serial poate fi un teritoriu peste care te înstăpînești „fizic“. Și de care te legi afectiv. E la fel cu cărțile? Nu e? Îți mai pasă că trăirile tale emoționale sînt inginerite pe parcurs, în funcție de reacțiile și comunicarea pe care le ai cu autorii serialului? Ești stăpîn? Fan? Client? Ai drepturi, dacă ești client? E o „urzeală“! Pe românește, asta conține și-o doză de conspirație.