Noi nu locuim oraşele noastre. Le populăm. Ocupăm nişte spaţii pe care le umplem cu noi înşine. Mai degrabă cu prezenţa noastră fizică decît cu idealurile comunităţii sau cu felul în care am vrea să fie, să arate lumea în care trăim. În mod normal, ar trebui să modelăm oraşele, acum, în libertate, după chipul lozincilor spirituale pe care le strigăm, plini de credinţă, de foarte multă vreme încoace. Ar trebui să „injectăm“ în clădiri, în străzi, în toate spaţiile publice, valorile pe care le recităm cu atîta convingere. Însă felul în care înţelegem ceea ce numim valori e un delir de vorbe mari, un rîu de cuvinte care se varsă, pînă la urmă, într-un ocean negru, de nelinişte lăuntrică. 

Pentru noi, oraşele nu sînt lucrări la care participăm, în fel şi chip, de-a lungul unei vieţi, ci o forfotă, o viermuială, în care trebuie să ne găsim sau să ne apărăm locul. O fiertură indigestă pe care trebuie să o bem zilnic, sugestionîndu-ne, la fiecare înghiţitură, că toată vina pentru lucrurile urîte e în altă parte, nu la noi. Spunem că vina principală aparţine, fără doar şi poate, comunismului, care a întors pe dos toată rînduiala pe care o izbutiserăm între cele două războaie. Aşa o fi. Dar cum se explică patima asta bezmetică de a distruge? De unde vine oroarea faţă de orice formă de ordine? Care să fie resortul pasiunii noastre de a schimonosi, de a caricaturiza, de a desfigura locurile în care trăim? Ne răzbunăm pe comunism automutilîndu-ne? 

Soluţia cea mai simplă, aplicabilă în discuţiile de la o bere sau la pauza dintre desert şi digestive, e seria de sentinţe definitive. Acest lung şir de ştampile adăugate la sfîrşitul discursurilor înflăcărate de revoltă: ţară de căcat, ţigănie, meltenism, cultură minoră, barbarie, eternă lipsă de proiect, permanent sentiment al neputinţei, ţărănime mutată la oraş, românism, formă fără fond, fatalism. Toate aceste verdicte implică suflarea românească în integralitatea ei, dar exclude categoric emiţătorul discursului şi persoanele care se află de faţă. Deşi se spune cu o poftă nebună că „ce vreţi, ăştia sîntem, n-o să ne scoată nimeni din mizeria asta“, e limpede că cel care o spune se eliberează de vina de a fi român, de incapacitatea istorică pe care tocmai a exprimat-o, prin simpla zicere măiastră a diagnosticului. Odată cu el, se salvează şi cei care sînt de faţă, pentru că aprobă adînc afirmaţia. La plecare, înainte de urcarea în taxi, ţigara fumată pe jumătate se aruncă pe jos. Urmează un somn liniştit, eliberat de ruşinea de a fi român. 

Ţara asta e a noastră doar atunci cînd trebuie să înjurăm cîte un francez sau cîte un italian de pe la vreun ziar care ne face ţigani sau atunci cînd se mai dau de ceasul morţii prezentatorii de ştiri care anunţă noi pretenţii de autonomie din partea locuitorilor din Secuime. Ei bine, atunci se trezesc în noi toţi strămoşii, iar dragostea de ţară e mai fierbinte ca o explozie solară. În rest, ţara e a lui Băsescu, a lui Boc, a parlamentarilor, a primarilor, a lui Vîntu, a oricui, mai puţin a noastră. Aidoma se întîmplă şi cu oraşele. Cînd spaţiul public e violat din toate poziţiile, cînd pier clădiri de patrimoniu şi monumente, oraşul e al primarului, al oricui o vrea să-l ia. Cînd vin însă zilele oraşului, cînd plînge cu sughiţuiri seul din pastramă şi cînd curge berea la robinet, atunci redevenim locuitorii cetăţii şi dăm o tură, ţanţoşi, prin îmbulzeala care clocoteşte de patriotism local. 

Pentru că nu am fost niciodată parteneri ai statului, ci supuşi, avem o eternă mentalitate de chiriaşi. Batem din gură, zi lumină, despre instinctul de proprietate, despre omul care sfinţeşte locul, jonglăm cu o mulţime de cimilituri despre continuitatea noastră pe aceste meleaguri, dar ne comportăm ca şi cînd am fi într-o scurtă incursiune de jaf prin propriul nostru spaţiu. În fapt, noi locuim o ficţiune pe care ne-o alimentăm zilnic, nu oraşul real în care respirăm. Aici s-au adunat prea multe lucruri de rezolvat, istoria amînărilor şi veşnicul provizorat au transformat totul într-un labirint dezarmant, în aşa fel, încît mutarea în legendă, în iluzie, în delir, e singura soluţie la îndemînă. Nu comunismul ne-a mutilat oraşele, demolînd biserici şi sugrumînd case vechi, cu lanţuri de blocuri sinistre. Natura noastră, gata oricînd să se refugieze în fabulaţie, patima noastră pentru provizoriu şi oroarea faţă de ordine au făcut mult mai multe ravagii decît secera şi ciocanul. Plîngerea pentru cum erau odată oraşele noastre e un soi de lacrimă de crocodil. Vînturăm poze vechi ale spaţiului urban românesc, dar uităm, cu talent de mari meseriaşi în ale discursului, că micile împliniri sau victoriile temporare ale configurărilor urbane de la noi sînt izbînzi pe care unii le-au obţinut, cu greu, asupra noastră. 

E drept, oraşul e în criză, acum, mai peste tot. Viteza de construcţie, funcţionalitatea templelor economicului şi valurile de migraţie răpun, în bună măsură, vechile estetici şi structurări ale urbanului. Dar fenomenul, oricît ar fi de agresiv, de evident, de lăţit se suprapune unei forme de consecvenţă istorică, aptă să mai înghită încă multe prefaceri de aici încolo. Cu alte cuvinte, trupurile oraşelor sînt suficient de robuste pentru a mai încasa nişte lovituri. Însă aici, asediul vine în principal din partea noastră. Prin absenţa oricăror forme de coagulare comunitară, de parteneriat între cetăţeni şi autoritate, dar în prezenţa mentalităţii de supus al statului, oraşul devine scena răzbunării noastre pe noi înşine.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.